Un fir de aţa /  De ce are nevoie un copil

liv-bruce-361674-unsplashAm învăţat de atâtea ori lecţia asta în ultimii trei ani şi jumătate… Şi tot de atâtea ori am uitat-o, de fiecare dată însă pentru perioade din ce în ce mai scurte de timp.

Mă gândesc acum la cât de mare importanţă acordăm jucăriilor şi cât de mult căutăm, uneori, acea jucărie care să reuşească să îl ţină ocupat pe micul „terorist” de lângă noi, care nu ne dă deloc pace şi nu ne lasă să respirăm liniştiţi deloc. Ne documentăm, sau alegem după prima prezentare şi, de fiecare dată, îi oferim cu emoţie jucăria copilului, ţinând degetele înscrucişate în speranţa că, măcar de data asta, o să îl ţină ocupat mai mult de 5 minute, sau mai mult de o tură de joacă. Apoi ne plângem că avem casa plină de jucării şi copilului nu-i place nimic şi se plictiseşte imediat de orice. Nu toţi! Şi nu mereu! Doar unii dintre noi şi doar uneori!

Cam aşa mă simţeam eu vineri şi nu îmi venea în minte nicio activitate şi nu reuşeam să îmi dau seama cu ce să îi mai propun să se joace. Mă gândeam chiar că poate ar fi o idee bună să îi ofer o jucărie nouă. Dar pe care? Care din ele ar putea avea cele mai mari şanse?

Adevărul e că eram foarte obosită. Adormisem târziu şi mă trezisem devreme şi urma să rămân singură cu amândoi copilaşii, fără să simt că am vreun strop de energie pentru asta. Fetiţa dormea şi mă rugam în gând să doarmă cât mai mult. În acelaşi timp, săpam adânc în mintea mea în încercarea de a găsi ceva drăguţ de făcut cu băieţelul de 3 ani şi jumătate. Dar în mintea mea era un gol uriaş şi o lipsă totală de entuziasm.

De la ceva banal a venit el cu ideea de a ne ascunde sub pătură, doar că, în cel mai scurt timp, jocul ăsta a început să degenereze în ceva mult prea solicitant fizic pentru el şi cum încă nu avea permisiunea pentru asta – fiind în perioada de recuperare după operaţie – mă vedeam într-o situaţie dificilă, cu potenţial de plâns, care plâns ar fi trezit fetiţa şi m-ar fi adus într-o situaţie şi mai dificilă.

Exceptând lipsa de entuziasm generată de oboseala extremă care îmi întuneca gândirea, eram foarte ok şi chiar dornică de a face lucrurile bine. Doar să îmi dea altcineva startul. Şi, printr-o minune, exact asta s-a întâmplat. Pe pătura, destul de veche, sub care ne ascundeam, băieţelul a văzut un fir. Cum lui nu îi plac nici scamele, nici etichetele, nici covoarele dernajate şi nici multe altele asemenea, mi-a cerut să o rup. Am rupt-o, cu mâna, că îmi era prea greu să mă ridic să iau o foarfecă şi procesul, care nu mi-a ieşit din prima, i s-a părut extrem de amuzant şi a început să râdă. Şi râsul lui a trezit cam tot ce era amorţit în mine în acel moment. Iar aţa ruptă s-a transformat într-o pană pe care vântul o purta în cele mai diverse locuri, provocând cele mai drăgălaşe râsete. Apoi s-a transformat într-un şarpe, care se unduia şi se arcuia şi se dădea pe topoganele formate pătură, sau se ascundea prin cotloanele întunecate ale acesteia, provocându-ne să îl găsim. Uneori se lipea bine de pătură şi reuşea să se camufleze la fel de bine, fiind de aproximativ aceeaşi culoare. Noi întindeam pătura şi îl căutam cu atenţie, o scuturam, cum scutura veterinarul coşul cu Mog. Şi în tot acest timp, în întreaga cameră răsunau aceleaşi hohote de râs care îmi fac mereu viaţa atât de mult mai frumoasă şi îmi înseninează chiar si cele mai negre zile.

Dupa vreo 30 de minute fetiţa s-a trezit. I-am schimbat scutecul, timp în care băieţelul a continuat să se joace cu „şarpele”. Apoi, spre marea mea uimire şi spre deliciul corpului meu obosit care, primise o doză de adrenalină, dar parcă nu suficientă, cei doi copii s-au jucat împreună, frumos şi liniştit, preţ de încă vre-o jumătate de oră. Eram lângă ei, între ei (pentru că mă aşezasem acolo şi nu m-am mai ridicat deoarece eram destul de sceptică cu privire la ce se petrecea în jurul meu). Mă mai băgau şi pe mine în seamă, din când în când, dar doar aşa, în treacăt. Ea era liniştită  şi fascinată de faptul că el se joacă cu ea, sau pur şi simplu o lasa în pace să se joace cum vrea ea. El era atent la ea, iniţia jocuri cu ea sau începea singur să se joace cu altceva.

Cu doi copiii mici asta era o minunată pauză nesperată, mai ales într-o astfel de zi. De obicei, cele mai urgente nevoi ale lor, fie fizice, fie psihice – deci cu plâns, mult! – apăreau exact când aveam eu nevoie de linişte. Mai puţin acum.

Şi mă întreb oare o fi avut ceva magie în el firul acela de aţă? Sau a fost pur şi simplu faptul că ne-am jucat noi doi împreună, iar eu am fost acolo, prezentă şi la fel de prinsă de joc ca şi el. Putea să fie o piatră, o lingură, o scamă sau nimic. Eram eu cu el şi pentru el asta conta şi contează cel mai mult. Şi-apoi, încărcat fiind cu iubire şi relaxat udpă atâtea hohote de râs, mi-a oferit 30 de minute de pauză. Şi ştiu că dacă ar fi fost singur, pauza mea ar fi durat şi mai mult. Ştiu pentru că mi-am adus aminte de atât de multe alte dăţi când aşa ceva s-a întâmplat. Şi sper mult ca de data asta să nu mai uit. Pentru orice eventualitate am păstrat firul de aţă, sau mai bine zis, şarpele.

Photo by Liv Bruce on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close