Cum nu am reuşit să mă fac profesoară

feliphe-schiarolli-445578-unsplashÎmi amintesc de asta ca şi cum ar fi fost într-o altă viaţă. Eram visătoare şi idealistă pe vremea aceea. Încă mai sunt, dar între timp am învăţat şi să supravieţuiesc.

„Ştiu că niciunul din voi nu vrea să devină profesor. Gândiţi-vă altfel! Modulul ăsta psihopedagogic e gratis. Nu pierdeţi nimic şi, până la urmă, poate chiar o să vă ajute!”

În felul acesta ne-a vorbit, în primul an de facultate, domnul profesor de psihologie.  Avea dreptate cu unele lucruri. Majoritatea ar fi făcut orice ca să NU lucreze în învăţământ. Deşi nimeni nu spunea clar de ce, exista aşa un fel de desconsiderare a acestei profesii, oficial din cauza salariilor, practic lucrurile fiind mult mai complexe. Pe de altă parte, dânsul ştia că prea multe  oportunităţi pentru proaspăt absolvenţii unei facultăţi de istorie nu erau şi, vrând-nevrând, modulul ăsta avea să îi ajute pe mulţi să nu îngroaşe rândurile absolvenţilor de facultate care lucrează ca vânzători în mall.

Se înşela însă într-o privinţă. Eu – şi poate nu eram singura – îmi doream să fiu profesoară. Îmi imaginam într-o mulţime de feluri momentul în care voi începe să predau şi visam să ajung cândva ca unii dintre oamenii pe care îi admir încă şi care sunt profesori. Sorbeam cu nesaţ puţinele cuvinte ale profesorilor ce erau desemnaţi să ne pregătească pentru această profesie. Spun puţine pentru că  modul psihopedagogic, în urma căruia noi ar fi trebuit să fim pregătiţi pentru a învăţa şi creşte alţi oameni, însemna, la vremea aceea, un curs (2 ore/ săptămână) pe semestru, timp de trei ani şi câteva ore de practică (concret, am asistat la trei ore şi am predat la una).

Că domnul profesor a avut dreptate s-a văzut clar atunci când, la final, prea mulţi dintre noi s-au îndreptat spre mult temutul examen de titularizare. Era examenul ăsta un fel de monstru pe care nu ai nicio şansă să îl biruieşti. Ideea pe care majoritatea dintre noi o aveam clară – deşi nici până azi nu am înteles exact de unde a venit ea – era că la acest examen toţi iau note mici şi notele mai bune vin după ce l-ai susţinut deja de câteva ori. Concuram noi cu oameni care erau deja profesori şi ştiau lucruri mult mai multe ca noi. Plus că era un fel de loterie în materie de informaţie. Şi, chiar de nu ar fi fost toate astea, oricum nu erau posturi. Titularizabile.

Cu degetele încrucişate am pornit totuşi pe drumul acesta. Am trecut cu greu de partea birocratică, care era, pe vremea aia, la un nivel inimaginabil de chinuitor – acum s-au mai îmbunătăţit puţin lucrurile. Poate voi scrie cândva despre asta, cert e că a durat vreo 3 săptămâni să reuşesc să mă înscriu doar. În sensul de a pregăti actele pentru dosar şi de a ajunge, efectiv, cu dosarul în locul potrivit.

Am susţinut examenul şi, în ziua afişarii rezultatelor, am constatat cu uimire că luasem peste 7 (pragul pe care trebuia să-l depăşeşti ca să poţi deveni titular) şi că nu eram singura. Din contră.  Mai mult, din cei mai bine de 100 de candidaţi, majoritatea aveau note peste 5.  Îmi pare rău că nu îmi amintesc exact nota (a fost 8 şi „ceva”) şi poziţia mea în clasament. Eram însă printre primii şi eram bucuroasă. Incredibil de bucuroasă şi naivă, încât să cred că visul meu era ca şi realizat.

Ce se întâmplase de aveam notele astea nu ştiu exact. Se poate să fi fost noi mai deştepţi ca cei din generaţiile anterioare – deşi nu îmi amintesc să se fi consemnat undeva asta; mă gândesc că, dacă era astfel, ar fi trebuit, fiind o aşa mare raritate în rândul profesorilor- , ori or fi fost subiectele mai normale, sau, poate, fusesem, pur şi simplu prost informaţi şi monstrul denumit „examen de titularizare” nu îşi răpunea chiar toate victimele, cum se spunea la televizor, iar rezultatele astea nu erau cu mult diferite faţă de cele din anii anteriori.

Misterul rămâne încă neelucidat – cu speranţa că s-a sesizat ironia din ultima mea frază –  aşa că trec mai departe să vedem cum (nu) am reuşit eu să mă fac profesoară în vara aceea.

Posturi titularizabile erau doar două şi alea undeva la periferie, în Pantelimon. Nu speram la ele, nici nu eram sigură că îmi doresc vreunul din acelea, deşi toţi spuneau că un post titularizabil, oriunde şi oricum ar fi el, e mană cerească. Aveam să înţeleg mai târziu de ce.

M-am prezentat totuşi la şedinţa publică organizată special pentru cele două posturi. Mă gândeam că poate renunţă vreunul din cei ce erau în faţa mea. Nu s-a întâmplat astfel. Era de aşteptat.

Am inceput apoi să studiez lista cu posturile pentru suplinire. Ocuparea lor se făcea tot în cadrul unei şedinţe publice. Numele candidaţilor erau strigate cu voce tare, în ordinea descrescătoare a notelor, şi fiecare spunea codul postului pentru care optează. Trebuia să fii pregătit. Nu prea aveai timp să stai pe gânduri.

Era însă şi altceva cu şcolile şi alegerea lor. Apucasem să aflu puţin despre asta. Deşi părea un pic SF şi nu înţelegeam întru totul atunci de ce e nevoie să fac asta , am mers şi am văzut  fiecare şcoală în parte. Trebuia să mă asigur că şcoala e într-o într-o zonă ok, circulată şi cât mai aproape de mijloacele de transport în comun. Am făcut o listă cu şcolile care îndeplineau criteriile mele. Am încercat să le găsesc pe cele mai apropiate de casă, dar eram dispusă să merg şi mai departe în caz de ceva. Totuşi, eram sigură că nu se va întâmpla asta. Aveam o notă bună si eram între primii. Era imposibil să nu ajung la o şcoală bună!

Asta până când am ajuns în şedinţa publică şi am constat cu stupoare că aud tot felul de nume pe care nu le cunosc. Numele colegilor care erau înaintea mea pe listă, cu note mai mari obţinute la examenul din acel an, le ştiam pe dinafară. Doar că niciunul dintre ei nu era strigat. O mulţime de alţi oameni se perindau prin faţa mea şi alegeau, cu voce tare şcolile disponibile, în timp ce eu tăiam mecanic cu pixul, pe foaie, aceleaşi şcoli. Odată cu numele lor auzeam şi nota fiecăruia şi, pe măsură ce notele au început să scadă sub 8, ba chiar au ajuns până jos de tot la 5, scenariul se transforma într-unul dubios. Şi nedrept! Aveam senzaţia că mi se joacă o farsă morbidă.

Până când s-a ajuns, într-un final, la concurenţii din acel an, inclusiv la mine, toate posturile pe care le vroiam. ba chiar şi cele pe care nu le vroiam, dispăruseră. Mai erau, într-adevăr, câteva şcoli cu câte 2-3 ore , răspândite prin tot Bucureştiul. La fel de mecanic m-am ridicat şi am semnat că „renunţ” şi asta parcă sună aşa, într-un fel ciudat. La ce exact renunţasem nu  prea îmi dădeam seama nici eu . Teoretic încă erau posturi, deci renunţasem să fiu profesoară. Practic, o normă presupune 18 ore, ceea ce însemna că, dacă alegeam ce rămânsese, aveam să predau, în medie, la 7 şcoli, între care putea să existe şi o distanţă de o ora, poate chiar două, în funcţie de trafic.  Visul meu se năruise şi îmi era destul de greu să înţeleg. Luasem 8, la primul meu concurs de titularizare, dar nu conta în niciun fel. Nu eram titular şi nici măcar suplinitor. Nu eram nimic.

În continuare voi explica o parte din termenii folosiţi în acest articol şi a căror înţelegere eronată conduce, uneori, la confuzii grave. Pentru a înţelege povestea e nevoie de asta. Apoi voi spune şi care-i explicaţia pentru felul în care au decurs lucrurile în acea şedinţă publică.

Un post titularizabil este un post complet (18 ore), care are o viabilitate de cel puţin 4 ani. Asta înseamnă că avem certitudinea că acel post va exista pentru încă 4 ani. Un profesor care ocupă un post titularizabil semnează un contract pe o perioadă nedeterminată, spre deosebire de un suplinitor care semnează contract pe o perioadă determinată (1 an). Aceasta – durata contractului – este principala diferenţă dintre un profesor titular şi un profesor suplinitor! Nota are o semnificaţie – mică –, dar în acest moment nu nota reprezintă diferenţa cea mai importantă dintre un suplinitor şi un titular. La ultimul examen la care am participat au existat 2 persoane cu nota 10. Doar una a devenit profesor titular!

Un post pentru suplinire este un post complet (18 ore) sau incomplet (chiar şi 1 oră) cu viabilitate sub 4 ani, adică despre care nu avem certitudinea că în anul următor acesta va mai exista.

Pentru ca o persoană să devină profesor titular e nevoie să fie îndeplinite trei condiţii: persoana respectivă să obţină peste 7 la examen, să fie prima sau printre primii în clasament şi să aibă norocul ca în acel an să existe un post titularizabil.

Suplinitorii calificaţi sunt prezentaţi sec, ca fiind cei care au luat minim 5 la examen. Nu e greşit, însă exprimarea asta conduce la o gândire eronată. Suplinitorii calificaţi sunt acei candidaţi care, la examenul de titularizare, au obţinut note cuprinse între 10 (ZECE!) şi 5. Uneori ei participă la examen, numit, în aceste cazuri,  impropriu de titularizare, după ce au semnat o foaie pe care scrie că au luat la cunoştinţă că nu există posturi titularizabile. În ceea ce priveşte opinia publică, nu se face în acest moment aproape nicio diferenţă între un profesor suplinitor care a luat 10 la examen şi unul care a luat 5.

Mai există şi suplinitorii necalificaţi, aceştia fiind aceia care nu au studii corespunzătoare domeniului în care predau şi nici dreptul de a se titulariza. Am cunoscut de exemplu, o doamnă învăţătoare, care studiase Facultatea de Geografie, nu obţinuse post de geografie, susţinuse apoi examen pentru a deveni educatoare şi reuşise.

Apoi, lucrurile devin mai complicate. Un suplinitor are dreptul, pentru maxim 3 ani, la continuitate. Asta înseamnă că la începutul fiecărui an, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii (din postul ocupat să fi rămas cel puţin jumătate de normă şi să aibă acordul şcolii), acel suplinitor poate semna contract pe încă un an, fără să mai susţină examen.

Această continuitate se acordă tot în cadrul unei şedinţe publice, tot aceea la care participă şi cei ce au susţinut examen în anul în curs. Aceşti suplinitori au prioritate în faţa celor care au susţinut examen în acel an, lucru care, la prima vedere, poate părea corect şi de bună credinţă.

Ce s-a întâmplat de fapt în şedinţa publică în care eu am rămas fără post?

E simplu! Atunci, legal era ca toţi suplinitorii care erau deja  în sistem (de maxim 2 ani) să aibă prioritate în faţa candidaţilor ce susţinuseră examenul în anul în curs. Prin toţi înţelegem toţi, adică inclusiv aceia care ocupaseră posturile cu nota 5. Cel care luase 5 cu un an înainte avea prioritate în faţa aceluia care luase 10 în anul respectiv. Teoretic, nu s-a întâmplat nimic ilegal, din contră, s-a respectat metodologia. Practic, era un cerc vicios care nu permitea accesul în sistem persoanelor noi, chiar dacă obţinuseră note bune.

Între timp lucrurile s-au schimbat şi, în prezent, prioritate au doar suplinitorii care au obţinut minim nota 7. Schimbarea asta mi s-a părut mie un pas uriaş. Din păcate însă povestea mea nu se încheie aici şi multe altele nu s-au schimbat. Şi, tot din păcate, deşi îmi pare că a trecut o viaţă de-atunci, întâmplările astea  se petrec totuşi în urmă cu doar vreo 8 ani.

Continuarea aici

Photo by Feliphe Schiarolli on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close