De ce să nu te resemnezi

alex-iby-387606-unsplash„Nu ştiu ce să fac şi, oricum, nu contează!”; „Nu mă va lua nimeni în seamă. Sunt o persoană prea puţin importantă. De ce ar fi cineva interesat să mă apere?!”; „În ţara asta toţi sunt corupţi şi îi interesează doar propria persoană. Nu va face nimeni nimic. Toţi se apără, unii pe alţii!”; „ O să râdă lumea de mine că lupt pentru atâta lucru. Sunt altele mai grave şi tot nu se face nimic. Doar nu a fost cine ştie ce!” ; „Doar nu o să schimb eu lumea?!”; „Nu am timp de asta!”; „Toţi vor crede că a fost vina mea!”

Toate astea sunt o parte – mică – din ideile preconcepute cu care ne confruntăm, în care credem şi care ne fac să nu facem nimic. Pentru că nu credem în bine, pentru că alegem să credem în rău, pentru că nu ne cunoaştem drepturile, sau credem că ele sunt în zadar, sau pentru că, înţelegem greşit că, dacă avem drepturi prin lege, alţii trebuie să lupte pentru noi.

Realitatea e că, oricât de mult ne-am plânge, orice am vedea la televizor şi orice ni s-ar întâmpla, în ţara noastră, la nivel general, lucrurile (încă) nu stau atât de rău. Se pot, evident, înrăutăţi. Există însă oameni care trăiesc, cu adevărat, în teroare. Teroarea aia despre care, de prea multe ori, pretindem că ne înconjoară, fără să fim, cu adevărat conştienţi de ce înseamnă ea.

Da, sunt o mulţime de nereguli, de oameni nedreptăţiţi, de cazuri, groaznice, în toate domeniile, care fac să ţi se ridice părul de pe tine, când le auzi sau vezi. În faţa lor, uneori, alegem să închidem ochii, să ne punem căştile şi, să mergem mai departe. Poate pentru că e prea dureros şi pentru că suntem siguri, că, oricum, nu putem noi schimba ceva. Suntem prea mici şi neimportanţi.

Alteori, ne înfuriem şi reacţionăm în consecinţă, sau scuipăm, în primul loc disponibil, toată fierea care s-a strâns înăuntrul nostru. Niciodată însă în locul potrivit. Credem, în mod greşit, că dacă există legi şi dacă avem drepturi garantate prin lege, e suficient. Păi, dacă ar fi suficient, nici nu ar mai fi nevoie de ele. Dacă toţi am fi oameni superiori, plini doar de emoţii pozitive şi, până la urmă, perfecţi, am trăi în armonie deplină, fără să greşim, fără să rănim, fără să avem nevoie de cineva care să ne spună ce e bine şi ce nu e bine. Nu e aşa însă şi, de asta, s-au înfiinţat şi instituţii care au competenţa de a ajuta la respectarea acelor reguli sau de a îi trage la răspundere pe cei care nu le respectă. Dar ele sunt compuse tot din oameni. Oameni, ca oricare dintre noi, care mai şi greşesc, care uneori fac şi fapte rele şi, mai ales, care nu au vreun fel de puteri magice, în aşa fel încât să se autosesizeze, de fiecare dată când se întâmplă o nedreptate. Superman nu există! E doar o poveste.

Trăim într-o democraţie şi, dacă facem un uşor efort, poate ne amintim una din lecţiile de cultură civică. Democrație înseamnă „puterea poporului” (demos = popor; kratos = putere). “Puterea“ însă nu vine niciodată singură, ci împreună cu o sumedenie de responsabilități. Oamenii (toți cei cu drept de vot) își aleg reprezentanţi si-apoi se asigura ei, la rândul lor, că drepturile le sunt respectate. Cum? În primul rând, fiind conștienți de drepturile pe care le au și,  apoi, luptând, în mod civilizat, cu toate armele legale, atunci când aceste drepturi le sunt încălcate.

Asta înseamnă că nicio nedreptate nu este prea mică pentru a fi luată în seamă și că niciuna din faptele noastre nu rămâne fără consecințe. Simplul fapt că existăm, vine la pachet cu anumite responsabilităţi, deşi, prea des, vorbim doar de drepturile pe care le avem.

Astfel, de fiecare dată când suntem victimele sau martorii unei nedreptăți,  avem datoria de a reacționa.  Nu împărțind cuvinte grele sau pumni. Legal. Uneori, este mai ușor decât credem, iar consecinţe vor exista mereu, chiar dacă, pe moment, ni se pare că sunt minime. Avem datoria să facem asta, indiferent de cât de puţin gravă ni se pare fapta comisă, pentru că eu aici, vorbesc, în primul rând, despre cele mai mici nereguli – am folosit termenul nedreptate, nu infracţiune, deşi, evident, ce am scris se aplică şi la modul general.

„Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!”, spunea un teoretician irlandez,  pe nume Edmund Burke. De fiecare dată când tolerăm ceva ce nu ne afectează direct, sau ne-a făcut doar puţin rău, contribuim la perpetuarea şi dezvoltarea acelui lucru. Micile nereguli ignorate, în ideea că nu e mare lucru, se transformă în nereguli din ce în ce mai mari, cu care e din ce în ce mai greu să lupţi.

Voi scrie într-un alt articol care sunt paşii de urmat în astfel de situaţii. Acum închei cu o poveste recentă, reală.

Eram, împreună cu cei doi copii, într-un centru comercial care oferea acces gratuit  la un fel de loc de joacă. După ce şi-a aşteptat răbdător rândul, mai bine de o jumătate de oră, băieţelul meu de trei ani şi jumătate a învăţat o lecţie dură.  Un alt părinte şi-a pus pur şi simplu copiii în faţa lui, mult prea rapid ca eu să fi avut timp să reacţionez. Ce puteam să fac? Să pun mâna pe doi copii, care nu erau ai mei, şi să îi scot de acolo, era exclus. Să încep să ţip, iar era exclus, pentru că eu nu cred în rezolvarea conflictelor astfel. Mi-am spus punctul de vedere, cu voce tare, civilizat şi, după ce la început m-a ignorat total, tatăl celor doi copii mi-a propus o soluţie de compromis, ca şi cum mi-ar fi făcut un serviciu, soluţie care presupunea cateva riscuri pe care nu eram dispusă să mi le asum. Plus că, deja cei doi copii foloseau respectivul „echipament de joacă” într-un mod care nu respecta regulile de siguranţă. Să accept „soluţia” lui, însemna să mă joc şi eu cu siguranţa propriului meu copil. I-am spus asta şi m-a întrebat unde scrie aşa ceva. Nu scria, într-adevăr, nicăieri (erau nişte desene schematice, făcute pentru a înţelege, probabil, copiii, dar dânsul nu le-a înţeles), Eu însă ştiam sigur care sunt regulile de folosire. Am chemat un angajat să ne lămurească. Nu mă aşteptam să obţin mare lucru. Se vedea clar că părintele din faţa mea nu avea nici măcar vreo urmă de bun-simţ sau respect pentru alţii, din moment ce decisese să ignore pur şi simplu un copil al cărui rând urma. Având în vedere faptul că regulile nu erau afişate ar fi fost, probabil, absurd să cred că angajatul ar fi putut să îi facă dreptate copilului meu şi să le spună politicos celorlalţi doi să părăsească locul de joacă. Mă gândeam însă că, poate, măcar îl informează corect pe tatăl din faţa mea şi mă susţine, măcar şi doar verbal. Tot era ceva, dar nu am obţinut nici măcar atât. Angajatul respectiv a spus clar şi tare că nu există nicio regulă şi niciun rând. Aproape că m-a lăsat fără cuvinte şi, cu greu, am reuşit să îmi conving copilul să mergem acasă. El vroia să îşi mai aştepte încă o dată rândul, despre care nu ştiam când o să mai vină, în timp ce fetiţa mai mică deja obosise tare. Nu mai puteam rămâne!

Îmi era incredibil de greu să accept că se întâmpla aşa ceva. Practic, pe lângă faptul că propriul meu copil fusese nedreptăţit şi această atitudine fusese susţinută de un angajat al centrului comercial respectiv, mi se spusese în faţă ca nu existau niciun fel de reguli în folosirea „echipamentului de joacă”, informaţie total eronată care, pur şi simplu, putea afecta siguranţa tuturor copiilor ce se jucau acolo, nu doar a copilului meu.

Pentru că timpul nu îmi permitea să fac mai mult, în drum spre ieşire, am întrebat încă o dată, la Biroul Relaţii cu Clienţii, despre regulile de folosire. Doamna de acolo nu ştia nimic şi a dat un telefon, în urma căruia mi-a oferit acelaşi răspuns ca mai devreme. Vorbise, probabil, cu acelaşi angajat.

Ajunsă acasă am scris un e-mail cu întâmplarea respectivă şi l-am trimis pe adresa găsită pe site-ul lor.

În tot acest timp, două persoane dragi îmi spuneau că îmi consum degeaba resursele, adresându-mi întrebări  la care aproape răspundeau singure:

  • Ce am rezolvat că mi-am spus, în magazin ,punctul de vedere? Nimic. Mai bine plecam de la început şi nu îmi mai băteam capul.
  • Ce sper eu că aş putea obţine cu mailul pe care l-am trimis? Nimic.

Adevărul e că la  acel momentnici eu nu ştiam prea bine să răspund la întrebările astea. Refuzam însă să mă resemnez şi spuneam doar că plecând, pur şi simplu, mi-aş fi învăţat copilul să îşi plece capul şi să se resemneze şi asta NU era ok.

Răspunsul foarte rapid venit de la centrul lanţului de magazine m-a uimit. Şi-au cerut scuze şi au spus că redirecţionează sesizarea către fix acel magazin. Răspunsul de aici a întârziat să apară.

Am însă acum răspunsuri la cele două întrebări de mai sus:

  • Chiar dacă în magazin nu am obţinut nimic concret, prin faptul că mi-am susţinut punctul de vedere, copilul meu a văzut că lupt pentru el şi pentru drepturile lui şi asta contează mai mult decât orice altceva! Uneori, lupta în sine, e mai importantă decât finalul ei. (la acest insight am ajuns datorită unei alte persoane, căreia îi mulţumesc)
  • Deşi a durat aproape o lună, am primit răspunsul de la magazinul respectiv. Pe lângă scuzele şi mulţumirile clasice, mi-au arătat că pentru ei contează respectul şi siguranţa clienţilor lor şi aceea a fost o întâmplare izolată. Au luat în seamă sugestia mea şi au afişat un regulament clar şi vizibil în locul de joacă respectiv (pentru că regulile de folosire existau, doar că nu erau afişate şi nici cunoscute de respectivul angajat) şi au spus că au făcut inclusiv o instruire a angajaţilor în acest sens. Prin urmare, prin timpul pe care l-am investit atunci pentru a scrie acea sesizare, am obţinut un loc de joacă pentru copii mai sigur şi premisele necesare pentru o mai bună respectare şi a unor reguli morale. Eu zic că e ceva. Ar fi putut să fie nimic, dacă plecam capul şi mergeam acasă ţinând în mine toate astea, acumulând frustrări şi, eventual, spunând lucruri urâte despre respectivul centru comercial.

Photo by Alex Iby on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close