„Palma care te face om”

liane-metzler-30296-unsplashAm citit, aseară, un mesaj pe Facebook care instiga la violenţă împotriva copiilor. Nu era mare lucru, cum zicea persoana respectivă – o mamă – , copilul nu păţeşte nimic dacă primeşte  câteva palme, din contră, aşa învaţa respectul şi care e locul lui în familie. Până la urmă, părintele îl creşte pe copil, nu copilul pe părinte. Copilul trebuie să-şi vadă lungul nasului, că doar e un privilegiu că părintele îşi rupe din timpul lui ca să îi dea câteva palme, care să-l facă om.

În faţa acestor idei, primul sentiment a fost acelaşi pe care l-am avut, acum mai mulţi ani, în legătură cu un copil. Îmi amintesc ca  azi, cum un băiat în clasa a V-a – bine, cred că era repetent, deci posibil să fi fost cu un an sau doi mai mare decât colegii lui – lovise şi înjurase obscen – la modul foarte obscen – un alt copil, în şcoală. Era, în general, un elev care deranja toate orele, care avea catalogul plin de 2 şi 3, media scăzută la purtare şi altele în felul acesta. În ziua aceea fusese chemat în cancelarie şi răspundea flegmatic la orice i se spunea, cu cuvinte deloc frumoase. Se întâmpla asta în faţa multor profesori. Cred că a durat mai bine de un 20 de minute discuţia, aproape toată, pe un ton  calm din partea profesorilor. A degenerat, pe final,  în ameninţări adresate elevului – că va repeta din nou clasa – , spuse pe un ton autoritar, dar în niciun caz nepotrivit. Elevul nu avea nicio treabă. Îşi susţinea, în continuare, ideile lui, conform cărora nu a greşit nimic şi nu îl interesează nimic şi nici nu se va opri din ceea ce face. Situaţia începuse să devină penibilă. Practic, un grup de profesori era desconsiderat şi sfidat de un elev şi niciunul  din cei prezenţi nu găsea o soluţie care să oprească acest lucru. Îndreptarea comportamentului deja căzuse pe planul doi. Se sunase de intrare, iar noi stăteam pe loc.

Deşi sunt considerată a fi o persoană foarte calmă şi sunt, categoric, împotriva violenţei de orice fel, în fix acel moment, mintea mea a luat-o pe alte făgaşuri. Mă gândeam, la modul serios, că şcolile de corecţie ar trebui să apară din nou  şi că, pe copilul ăla, doar bătaia l-ar mai fi putut opri în acel moment. Se pare că avea darul să scoată din pepeni şi cea mai calmă persoană.

Nu am apucat să îmi termin gândul, că o palmă mare şi grea şi-a lăsat amprenta pe obrazul, de-acum roşu, al elevului respectiv. În cancelarie, toată lumea a amuţit. Nu ne venea să credem că se întâmplă aşa ceva şi că mai suntem şi martori la asta. Deşi sunt sigură că, sub impulsul furiei şi frustrării de moment, mulţi gândiseră fix ca mine, aş fi băgat mâna în foc ca nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în practică asta şi să îl lovească. Şi m-aş fi ars.

În liniştea aceea, ce a urmat palmei, exact ca într-un film de groază prost regizat, un singur sunet s-a auzit clar – râsul sarcastic al elevului. Asta a făcut ca tăcerea mormântală a noastră, a celorlalţi, să mai dureze preţ de câteva momente, căci după primul şoc, acela ca un elev fusese lovit în cancelaria unei şcoli, acesta era şi mai mare – elevul lovit râdea. Tare.

Deşi nu acesta  era finalul, momentul în sine a fost suficient pentru ca fiecare să se urnească, încet, spre clasa la care avea ore. Am încercat şi eu, la fel ca toţi ceilalţi, să îmi continui activităţile de zi cu zi.

Nu am reuşit însă. Îmi tot venea în minte întrebarea – Oare cât de des şi de cât timp era bătut acel copil de ajunse să râdă la o palmă? Probabil, palma aia era nimic în comparaţie cu ce primea în mod normal. Şi-am fost convinsă atunci, cu mult înainte de a deveni mamă şi a citi cărţi întregi despre efectele nocive ale violenţei, că niciodată aceasta nu va avea efectul pe care îl foloseşte ca scuză cel ce loveşte. Violenţa e o modalitate prin care cel mai puternic îşi descarcă furia asupra celui mai puţin puternic. Pentru că poate. (Punct!)

Aseară, în primă fază, gândul m-a dus tot acolo  şi îmi spuneam că pe unii oameni, doar cu forţa, prin constrângere sau violenţă, poţi să îi opreşti din a face ceva rău. Mi-am uitat astfel, preţ de câteva clipe, lecţia pe care am trăit-o şi toate cele ce le-am citit şi observat ulterior – nciodată, violenţa nu aduce nimic bun. Mi-am adus însă aminte de copilul acela.

Încercasem, atunci, să găsesc eu o soluţie care să funcţioneze – deşi, real, nu aveam nicio putere. Avusesem, totuşi, mulţi elevi cu comportament provocator, cu care reuşisem să colaborez. Nu am reuşit însă să sparg armura în care părea ferecat sufletul acelui copil. Acum însă, după atâţia ani care-au trecut, şi după ce experienţa mea s-a îmbogăţit considerabil, prin faptul că am devenit chiar eu mamă,  mă întreb: Oare, dacă în loc să îi dea o palmă, l-ar fi luat în braţe? Ce s-ar fi întâmplat atunci?

Nu voi afla niciodată, dar cred că îmbrăţişarea – şi nu palma –  ar fi fost şocul care, cu adevărat, l-ar fi oprit. Pentru că sunt sigură că în viaţa acelui copil nu exista nici măcar o persoană care să îi spună vreo vorbă bună şi, probabil, în braţe, nu fusese ţinut niciodată.

Şcoala nu era una de elită, dar nici una mărginaşă. Era la un nivel mediu. Mai ales, era o şcoală în care nu se practica violenţa asupra copiilor şi nici persoana care a făcut asta nu era violentă. Astfel că mă întreb de cât „curaj” (sau inconştienţă )e nevoie să loveşti un copil în astfel de circumstanţe? E oare nevoie de „curaj”? Teoretic, îţi asumi nişte riscuri mari, apelând la ultima şi cea mai primitivă dintre soluţii, pentru a face bine – pentru a opri şi schimba un comportament profund greşit care face rău altor oameni, deopotrivă copii şi adulţi. Totuşi, nu cred că despre curaj e vorba, chiar şi cu ghilimele scris, dar dacă tot am adus în discuţie cuvântul, mă mai întreb şi de cât curaj e nevoie ca să acţionezi invers? Să oferi în loc de o palmă, o îmbrăţişare? Mai ales, când e atât de evident că palma nu funcţionează. Doar scopul declarat e să faci bine, nu? Ar trebui, prin urmare, încercate toate soluţiile.

În altă ordine de idei, mai e incredibil de puţin până când voi lansa un proiect, într-un subiect mult mai sensibil ca cel al violenţei fizice împotriva copiilor. Şi în acest moment mi-e frică, pentru că mi s-a părut consumatoare chiar pregătirea lui, pregătire care nu a presupus contact direct cu persoanele în cauză. Oare cum o să fie apoi? Oare cum voi putea să lupt şi să trec de bariera aia invizibilă, dar atât de incredibil de puternică, care îi face pe oameni să-şi facă rău unul altuia pretinzând că îşi fac bine? Cu siguranţă nu prin forţă şi violenţă. Dar cum? Pentru că, oricât de mult aş crede în ce am scris mai sus, mi se pare imposibil să o iau în braţe pe mama de la ale cărei cuvinte am pornit acest articol.

Photo by Liane Metzler on Unsplash

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close