„Mulţumesc!”

morvanic-lee-355170-unsplashE atât de multă panică în jurul nostru. E semănată zilnc, în fiecare ceas, şi-apoi udată cu conştiinciozitate. Ea creşte şi se răspândeşte din ce în ce mai tare şi doar ne face rău. Tuturor, deopotrivă celor care-o seamănă şi celor care o culeg, dar şi celor care se-ating de ea, fără să vrea.

Am fost mereu împotriva generalizărilor de orice fel, în special cu contoaţie negativă. Împotriva exprimărilor de genul „medicii sunt…”, „profesorii sunt…”, „poliţiştii sunt…”, „angajatele de la poştă sunt…” etc. Poate pentru că am făcut la un moment dat parte dintr-o astfel de categorie şi astfel de generalizări dureau tare de tot uneori. Totuşi, nici înainte nu le agream şi cred că orice om care încearcă, măcar puţin, să gândească limpede îşi dă seama că e o mare absurditate să spui astfel de lucruri. Că e crud şi nedrept şi că, înainte de orice altceva, oamenii sunt oameni, buni sau răi fiecare, căci nu există perfecţiune.

Trec prin nişte momente destul de grele acum. Aş putea spune că ele depăşesc ce am trăit până cum, dar parcă sună a clişeu. Mereu e loc de mai rău. Cu fiecare întâmplare grea prin care trecem devenim mai puternici şi, deci, mai pregătiţi pentru a face faţă la ceva şi mai greu. Se pare că sunt incredibil de puternică eu, dacă gândim astfel. E, în orice caz, inimaginabil de greu să vezi suferinţă, să îţi vezi copiii cum suferă, să îi ţii în braţele care, dintr-o dată, nu mai sunt suficiente pentru a îi susţine pe amândoi şi să nu îi poţi ajuta, să nu le poţi opri suferinţa.

Dar să nu intrăm în detalii. Nu-şi au rostul în acest articol…

Aveam în plan un articol despre spitalele de stat versus spitalele private. O să îl public cândva, dar nu acum. Amintesc de el pentru că a pornit de la frica pe care unii dintre noi o avem în legătură cu spitalele de stat. Eu, cel puţin, fug de ele cât mă ţin picioarele şi-am dat bani mulţi ca să nasc de două ori în spitale private, ca să beneficiez de consultaţii în spitale private, sau ca să fie operat copilul meu într-un spital privat. Şi nu i-am dat pentru că aveam prea mulţi. I-am dat pentru că îmi era frică. Frică să merg într-un spital de stat.

Iată însă că, pentru a doua oară în viaţa mea, marţi, spitalul privat nu a fost suficient. Când te duci într-un clinică privată pentru ceva aparent banal şi-ar trebui să plăteşi, la final,  două consultaţii în valoare totală de 600 de lei şi eşti trimis de urgenţă la un spital de stat, fără să ţi se mai ceară vreun ban, cred că speriat e puţin spus că eşti. Oricum, o bilă albă pentru clinica privată.

Problema e că, dincolo de panica dată de faptul că aveam doi copii mici cu care eram trimisă de urgenţă în altă parte, pentru că medicul de aici nu ştia ce  au, eram îngrozită de chiar spitalul de stat. Eram, pur şi simplu îngrozită.

Multitudinea de informaţii negative primite de peste tot, din jurul meu, era susţinută şi de câteva experienţe urâte ale mele. Aveam şi unele bune, dar credeam – şi încă mai cred într-o oarecare măsură – că să mergi la spitalul de stat e ca la loterie:  poţi să ai noroc să intâlneşti persoane ok, sau nu. Cum n-am fost niciodată bună la dat şpagă – am avut câteva încercări în care am eşuat lamentabil – şi cum eram însoţită acum de doi copii mici, pentru care eram responsabilă, groaza era şi mai mare.

Când am ajuns la Recepţie pot spune, oricât de absurd ar părea, că teama în legătură cu sănătatea copiilor mei trecuse pe locul doi şi cea în legătură cu spitalul era pe primul loc. După ce ne-am înregistrat am stat apoi închişi, preţ de mai bine de o oră, într-un cabinet prea mic pentru doi copii şi am aşteptat. Îmi era teamă să-i las să facă orice. Eram îngrozită de faptul că puteau lua vreo boală nouă. Fetiţa e încă mică. Vrea să pună mâna peste tot şi, inevitabil, duce apoi aceeaşi mână la gură. Plecasem de acasă nepregătiţi pentru aşa ceva. Erau obosiţi, înfometaţi şi speriaţi. Şi noi la fel şi nu înţelegeam de ce nu mai vine medicul.

Dar, vedeţi, într-un spital, la Camera de Gardă, nu funcţionează regula „primul venit, primul servit”. Urgenţele sunt mai mari sau mai mici. Nu sunt toate la fel, chiar dacă toate sunt urgenţe. Spre exemplu, pacenţii veniţi cu ambulanţa au prioritate în faţa celor care au ajuns acolo pe propriile picioare. Are logică şi e drept aşa, dacă gândim puţin.

Deşi am propria mea experienţă negativă, cu mine ca pacient, la Camera de Gardă, în general, mai ales, într-un spital de copii, medicii nu stau degeaba sporovăind relaxaţi la o cafea, în timp ce copiii urlă pe holuri sau în cabinete. Plânsul disperat al copilaşilor sigur nu-i muzică pentru urechile lor şi, dacă e vreunul care se desfată totuşi cu asta, tind să cred că e mai degrabă o excepţie. Dacă nu te impresionează plânsul copilului,  măcar te irită şi tot faci tot ce îţi stă în putere ca să îl opreşti, în consecinţă, într-o astfel de situaţie, ajutându-l şi oprindu-i suferinţa. Aşadar, învinovăţirea medicului pentru timpul de aşteptare prea lung nu-şi are rostul. Serios.

Când, după o oră, medicul a venit în sfârşit, a început un lung şir de experienţe, care se întinde până în ziua în care scriu acum, experienţe menite a demola toate miturile  şi poveştile de groază legate de spitalele de stat. Ele, cele negative, există, nu le neg existenţa, le-am trăit pe propria piele, dar orice poveste de groază am fi trăit, oricare dintre noi, asta nu ne dă dreptul să generalizăm şi să contribuim la răspândirea panicii. Să spunem că toţi medicii din spitalele de stat sunt ahtiaţi după bani şi te tratează urât dacă nu le dai, e greşit şi dăunător. Şi pentru medici şi pentru pacienţii lor. În cele patru zile care au trecut de când am pus prima dată piciorul în acel spital niciun medic şi nicio asistentă nu mi-au vorbit urât mie sau copiilor mei. Din contră, cu toţii au făcut tot ce au putut pentru a face experienţa cât mai ok atât pentru noi, cât şi, mai ales, pentru copii. Le-au vorbit frumos şi le-au cerut voie să îi consulte, i-au mângâiat şi le-au oferit tot ce au avut nevoie şi s-a putut în condiţiile date. Şi nu! Nu le-am dat bani! Am încercat de câteva ori, mai degrabă în semn de mulţumire sau pentru a obţine favoruri extra. Şi ne-am lovit de un refuz.

După ce mi-a consultat copiii în timp ce urlau, pur şi simplu, fără ca dânsa să le fi făcut nimic care să îi deranjeze în vreun fel, medicul de la camera de gardă s-a lovit de un părinte dificil. Un părinte aflat nu la capătul puterilor, ci mult peste limita asta, care nu mai gândea clar şi refuza să îşi interneze copiii, deşi toate indicaţiile erau de internare. Vreţi să ştiţi ce a făcut? A avut răbdare şi mi-a explicat din nou şi din nou, calm, totul. Apoi ne-a lăsat să discutăm şi să luăm o decizie. Apoi şi-a pus medicii rezidenţi să vorbească cu copiii şi să le distragă atenţia pentru ca noi, părinţii, să avem un răgaz să ne revenim. Apoi ,ne-a pus, pur şi simplu, ordine în gânduri şi, în timp ce completa foile pentru internare,  ne-a făcut un program pe care niciunul dintre noi, doi adulţi, nu eram capabili să îl facem atunci. A zis aşa: „Mama şi tata, mergeţi sus cu copii şi staţi împreună până când li se recoltează probele pentru analize celor mici. Apoi, după ce ei se liniştesc, tata merge acasă şi ia bagajul, în timp ce mama rămâne la spital cu cei mici.” Pare simplu, când scriu acum. Nu vreţi să ştiţi ce greu a fost atunci. Şi după ce a făcut toate astea, femeia asta tot nu a terminat şi ceva din ea a făcut-o să îmi spună, când, după atâtea urlete şi zbateri, copii zăceau acum scâncind doar, în braţele mele , că mă descurc foarte bine şi că mă voi descurca foarte bine şi mai departe.

Apoi am mers sus, în salonul unde urma să fim internaţi. Am fost ajutată cu bagajele şi mi s-a zâmbit zâmbit mereu. Mi s-a răspuns la toate întrebările şi am fost încurajată mereu. Doamna doctor care ne-a întâmpinat acolo a avut o răbdare cum nu credeam că mai există pe lumea asta. A trecut peste incoerenţa mea de la început. A înţeles cum sunt de copleşită şi mi-a pus mai multe întrebări care ne-au ajutat să clarificăm situaţia fiecărui copil în parte. În tot acest timp le-a zâmbit copiilor şi când am terminat de vorbit le-a cerut voie să îi consulte. A reuşit să facă să râdă facă un copil care, de când s-a operat, nu mai vroia să vadă medici şi plângea cum se apropia vreunul de el. Apoi a mai făcut ceva. Când eu i-am spus că am nevoie de ceva anume mi-a spus că dânsa nu înţelege şi că nu crede că e necesar, dar mi-a respectat nevoia şi punctul de vedere.

Aş putea scrie pagini întregi despre dânsa şi despre fiecare asistentă în parte, dar vreau ca acest articol să fie citit şi să nu descurajeze prin dimensiuni.

Îmi doresc mult să afle cât mai mulţi oameni că toate astea se întâmplă la noi în ţară. Că există oameni minunaţi! Citim sau ascultăm atât de des poveşti ale unor oameni care au mers în spitale şi, în ciuda, sau indiferent de comportamentul lor ok, au fost trataţi inuman. E bine să aflăm de ei şi să le răspândim poveştile. E bine să ştim şi să luptăm împotriva oamenilor care rănesc alţi oameni. E bine însă să aflăm şi poveştile cele bune şi să înţelegem că nu-i totul în întuneric în jurul nostru, din contră. V-am scris o prea puţină parte aici, dar ideea principală e că în acest caz şi în acest spital eu nu m-am comportat ok. Eram în pragul unei căderi nervoase şi eram eu un pacient problemă (mai exact însoţitor) şi aceşti oameni au avut o răbdare de nedescris  şi în tot acest timp nu şi-au pierdut zâmbetul de pe buze. Şi-au făcut mai mult decât datoria şi au avut grijă nu doar de sănătatea, deopotrivă fizică şi psihică a copiilor mei, ci şi de mine şi nu voi putea vreodată să le mulţumesc îndeajuns.

Toate acestea s-au întâmplat în Institutul Naţional de Boli Infecţioase Prof.Dr. Matei Balş, în Bucureşti, 2018. Nu am avut noroc. De marţi şi până azi nu am întâlnit de două ori aceeaşi asistentă. Aici aşa este normalul, oricât de greu de crezut ar putea să pară pentru unii, şi celor pe care soarta îi aduce aici le spun să meargă cu toată încrederea şi fără teama aceea de spital de stat. Aici copii bolnavi se însănătoşesc şi nu pleacă acasă cu sechele psihice. Aici, în timp ce copilul se zbate şi urlă şi vrea să lovească asistenta ce îl înţeapă să îi ia sânge, aceasta continuă să îi vorbească pe un ton calm şi frumos. Aici, medicul vine în salon şi, dacă copilul doarme, decide să revină mai târziu. Aici copii şi părinţii lor nu sunt trataţi ca nişte roboţi defecţi, aduşi într-o fabrică de reparaţii, ci ca fiinţe umane. Aici mergem atunci când avem nevoie de ajutor şi-acest ajutor ne este oferit cu toată inima, fără să ni se ceară nimic în schimb.

Ajung astfel la ideea cu care am început acest articol şi spun că e cel puţin nedrept faţă de aceşti oameni să facem, la modul general, afirmaţii despre cât de „răi” sunt medicii de la noi şi cât de groaznice sunt condiţiile din spitale.

Poate nu e cel mai bun articol al meu. Voi scrie, cu siguranţă, şi altele pe această temă. Aleg însă să-l public pe acesta acum, aşa. Chiar dacă sunt încă obosită şi ar fi loc de mai bine în redactare. Simt că trebuie să spun acum un mare „MULŢUMESC” Spitalului Matei Balş şi, în special, celor doi medici cu care am interacţionat direct şi doamnelor asistente şi infirmiere.

Photo by Morvanic Lee on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close