Cum (nu) am reuşit să mă fac profesoară – ultima parte

daniel-tafjord-260476-unsplash

M-am gândit mult dacă să scriu, sau nu continuarea şi, mai ales, cum să scriu. Cumva, să nu  scriu însemna că nici acum, după atâţia ani, nu reuşesc să închid acest capitol din viaţa mea. Aşa că aleg să scriu.

Încep cu puţină teorie. Cei care au citit articolele anterioare – care se găsesc aici si aici –  vor avea răbdare şi vor înţelege că fără partea asta povestea nu prea are sens.

Am spus că nu era legal schimbul de posturi între doi suplinitori ( aspect pe care l-am aflat un pic cam târziu). Pentru că, pur şi simplu, nu era. Doar profesorii titulari puteau face schimb de posturi. Asta pentru că nişte oameni au decis, la un moment dat, să fie astfel. La fel cum au decis, de exemplu, ca nota minimă pentru titularizare să fie 7 sau ca suplinitorii cu minim 5 să aibă prioritate în faţa noilor candidaţi. Dacă e corect sau nu… e altă poveste…

Prin urmare, singura modalitate de a schimba posturile era să renunţăm la ele şi să le reocupăm, ulterior. Numai că nu era chiar aşa de simplu. Nu aveam voie să renunţăm doar la o parte din ore, era obligatoriu să renunţăm la toate. Era, astfel,  obligatoriu ca eu să renunţ la ambele şcoli şi nu doar la cea pe care o dădeam la schimb, la cererea lui F.şi a doamnei director. Şi nu ar fi fost o problemă aşa mare, doar că mai era încă o prevedere care suna cam aşa: dacă un suplinitor renunţă la un post pierde prioritatea datorată notei şi intră în şedinţa publică doar după ultimul candidat ce a susţinut concurs în acel an. Cu notă mai mică decât mine erau vreo 80 de oameni, din care cel puţin 70 nu aveau post. Prin urmare, să renunţ la orele pe care le ocupasem, pe bună dreptate, şi să sper că niciunul din cei 70 care urmau nu avea să le aleagă şi le voi putea realege fără probleme eu, când îmi va veni rândul, după ei, era o idioţenie.

Dar doamna director şi F. au găsit o soluţie. M-am ţinut departe de asta şi nu ştiu atât de multe despre cum s-a făcut totul. De fapt, ştiu fix ce scriu aici. Tot ce-mi doream atunci era ca totul să se termine cât mai repede.

Am început prin a face, imediat, schimbul la nivel practic şi a preda una în locul celeilalte, chiar dacă, oficial, eu eram încă repartizată pe postul de la şcoala unde preda ea şi invers. Toate astea, bineînţeles, cu acordul tacit al directorilor.

Nu mai ştiu cât a durat totul, dar a urmat o perioadă extrem de tensionată. Probabil pentru că ce făceam nu era chiar ok şi, în general, am o problemă cu asta şi mă străduiesc să fac lucrurile corect. Atunci, practic, predam unor copii, într-o şcoală, fără să fi fost angajată acolo şi nu mă simţeam deloc ok cu asta.

F. mă ţinea la curent cu modul în care mergeau lucrurile, în sensul că mă asigura zilnic că totul se va rezolva. Într-una din zile mi-a spus că e nevoie să facem un cadou unui domn inspector şi că nu e necesar să pun eu vreun ban, dar că trebuie să mergem împreună. I-am dat 50 de lei, cât mi-a spus că ar fi jumătatea mea, nici eu nu ştiu exact de ce, dar nu m-am atins de cadou. Am aşteptat câteva ore la Inspectorat, să ne întâlnim cu respectivul domn. Am vorbit scurt pe hol – discuţie în care doar i-am transmis ce ne dorim şi de ce – şi, fix în ultima clipă, ne-am dat seama că holul e supravegheat video şi nu îi putem oferi cadoul. L-a lăsat apoi F. secretarului acestuia, pe care ea îl cunoştea.

Într-un final, a venit şi mult aşteptata şedinţă publică, unde urma să se rezolve totul – pentru că totul pare să se „rezolve” public în învăţământ. Cu câteva zile în urmă, atât eu, cât şi F. ne asumasem riscurile şi renunţasem la posturile ocupate în şedinţele anterioare. Am continuat, bineînţeles, să predăm în această perioadă.

În ziua aceea, la şedinţa publică, m-am simţit într-un mare fel. Până să-şi dea seama oamenii cine suntem, am reuşit să auzim şuşotelile din jurul nostru. Posturile „noastre” apăreau în lista publică şi erau tentante. Ceilalţi candidaţi vorbeau despre faptul că există acele posturi, dar adăugau că e ceva în neregulă cu ele, că sunt deja „date”, sau ceva de genul. Se pare că, cumva, aflaseră că ceva e în neregulă, dar nimeni nu ştia însă cum stă treaba de fapt.

După o încercare nereuşită de discuţie cu, de data aceasta, doamna Inspector –  F.era foarte plină de zel, vroia să se asigure că doamna ştie cine suntem şi că nu uită ce trebuie să facă;  aceasta nu a vrut nici să ne vadă măcar, probabil, de teamă – a început şedinţa publică.

Acolo, sub ochii confuzi ai celorlalţi candidaţi, domna inspector a strigat mai întâi numele meu (aveam cea mai mare notă) şi apoi numele lui F. şi fiecare dintre noi a reocupat postul pe care şi-l dorea. Candidaţii ceilalţi se uitau înciudaţi şi uimiţi, dar nu ziceau nimic. Pentru că nu ştiau ce să zică. Pentru că, deşi era evident pentru toată lumea că e ceva în neregulă la mijloc, nimeni nu ştia ce anume. Ilegalitatea – căci oricât de aiurea e termenul, fix asta era, din moment ce, legal, noi ar fi trebuit să intrăm ultimele în şedinţă şi, în niciun caz, primele – era făcută sub chiar ochii lor şi era atât de subtilă, că nu putea nimeni să spună nimic.

M-am întrebat mereu, după faza asta, oare câte alte astfel de evenimente se întâmplă? De câte ori s-a mai profitat, sau se profită încă, de faptul că-i aşa încurcată metodologia în învăţământ şi se fac, astfel de lucruri, public?

În ceea ce mă priveşte totul a fost copleşitor. Deşi, oficial, în acea zi s-a încheiat totul şi acum eram profesor suplinitor în două şcoli care mă acceptau, pentru mine era puţin cam târziu. Am cedat psihic şi, în scurt timp, mi-am dat oficial  şi definitiv demisia, după ce fusesem profesoară aproximativ trei luni. Aveam să ajung din nou la catedră, după aproape doi ani, în urma unor modificări legislative  care acordau prioritate doar suplinitorilor ce au luat peste 7 la examen şi nu peste 5. Dacă n-ar fi fost asta, probabil, articolele mele cu privire la învăţământ s-ar opri aici. Am reuşit însă şi, atunci când am ajuns la catedră din nou, am fost fix profesoara aia despre care doamna director nu credea că aş putea ajunge eu vreodată.

Voi scrie mai jos câteva concluzii la care am ajuns în urma acestei experienţe.

Numele şcolii nu-l voi spune vreodată, pe cele ale protagoniştilor le-am şi uitat. Nu cred că aş face cuiva vreun bine. Povestea în sine, poate va face. Dacă nu, măcar m-am descărcat eu.

Nu cred că în şcoala aia erau profesori/directori sau copii răi (în copii răi nu am crezut şi nici nu voi crede vreodată). Am petrecut acolo atât de puţin timp că nici nu aş fi putut să îmi formez o părere  obiectivă. Cred însă că felul în care s-au  desfăşurat lucrurile a fost profund greşit.

Cred că F. era o profesoară bună şi cred că pentru elevi nu e deloc benefic să li se schimbe profesorul an de an. Mai cred că dacă duci un profesor debutant la o clasă de olimpici se poate să nu le facă faţă chiar atât de bine, singur. Pe de altă parte, datorită slabei pregătiri – mă refer la faptul că, în general, viitorii profesori nu prea sunt pregătiţi pentru realitatea de la clasă – , un profesor debutant nu excelează la nicio clasă, decât în cazuri excepţionale. Totuşi, dacă i se oferă sprijinul necesar va reuşi, chiar şi din prima.

Sistemul este profund greşit gândit. În cazul posturilor rezervate eu aş propune exact opusul a ce se întâmplă acum. Profesorul (suplinitor) care alege să predea acolo să o facă angajându-se că va rămâne până la revenirea titularului pe post. Concret, dacă vorbim de un concediu de creştere a copilului, care durează doi ani, suplinitorul să rămână acolo doi ani, fără alte formalităţi. În ceea ce priveşte cazurile speciale, ale directorilor si inspectorilor, aş soluţiona aceste cazuri nu în toamnă, după începerea cursurilor, ci în vară, fix înainte de şedinţele publice. Astfel, s-ar şti de atunci dacă postul respectiv o să fie liber sau nu şi în anul următor. Şi dacă o să fie liber, el ar fi ocupat automat, fară formalităti, de suplinitorul din anul precedent, iar dacă nu, suplinitorul ar avea garanţia că nu rămâne fără loc de muncă, pentru că şi-ar alege alt post. În acelaşi timp, varianta asta ar facilita ocuparea acelor posturi de candidaţi cu note mari. S-ar putea, eventual, oferi un bonus, pentru ca respectivii concurenţi să nu fugă de aceste posturi – de exemplu, prioritate în anul următor, la alegerea posturilor. Mai mult, aş prezenta postul ca o oportunitate de a câştiga experienţă alături de elevi şi profesori de elită ai ţării noastre.

Apoi, m-aş asigura că iau toate măsurile necesare pentru o adaptare elev-profesor cât mai bună. Toate astea sunt în interesul elevilor, inclusiv corectitudinea faţă de oamenii din sistem. Nu ne putem aştepta ca oameni umiliţi şi nedreptăţiţi să exceleze în ce fac. Majoritatea cedează şi renunţă,  sau ajung să îşi facă treaba foarte prost.

Următoarele articole din această categorie nu vor mai fi în ordine cronologică, din cauza faptului că ar putea fi corelate cu locuri sau persoane reale.

În ceea ce priveşte povestea asta, cu siguranţă am învăţat multe din ea, dar mă întreb, totuşi, oare cum ar fi fost dacă atunci aş fi primit sprijin şi nu respingere? Sau, dacă aş fi fost mai puternică, aş fi luptat şi aş fi făcut lucrurile astea publice atunci?

Nu voi afla niciodată, iar regretele nu îşi au rostul.

Pentru profesorii care sunt la început de drum şi se lovesc de respingerea conducerii şcolii aş vrea să spun că nu au motive să le fie teamă. Odată ocupat un post în sedinţă publică, e foarte greu să fii dat afară de şcoală – dacă era uşor nu mai încercau să mă convingă să renunţ. De fapt, asta – concedierea profesorilor –  nu prea se întâmplă, din păcate, nici când există motive suficiente de bune şi nu doar preferinţele personale ale directorului. Eu nu am ştiut asta atunci.

Nu în ultimul rând, un om informat  corect  este mult mai puternic. Înţeleg cât de greu poate să fie să citeşti şi, mai ales, să înţelegi metodologia şi toate legile din acest domeniu. Le-aş recomanda însă tuturor care ajung aici să facă asta. Să facă un efort şi să se informeze. Le va fi mult mai bine. În plus, le-aş recomanda acelaşi lucru şi celor care scriu, sau îşi spun părerea despre asta. Să citească mai întâi şi, apoi, să şi discute cu  oamenii care sunt în sistem şi predau,  nu doar cu cei aflaţi în fruntea lor.

Photo by Daniel Tafjord on Unsplash

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close