„O să ajungi şi tu mamă! Atunci vei înţelege!”

hal-gatewood-569092-unsplash.jpg

Există câteva lecţii de viaţă care sunt predate majorităţii oamenilor. Ele fac parte, pur şi simplu, din cursul normal al vieţii. Felul în care le percepe şi le învaţă fiecare dintre noi e însă diferit.

Am auzit, cred, de sute de ori, cuvintele din titlu, sau unele asemănătoare. Când făceam o prostie, când nu mă comportam cum voiau părinţii/bunicii, sau îi făceam, cumva să sufere; când nu înţelegeam şi nu acceptam atitudinea sau acţiunile părinţilor mei, sau ale altor părinţi, atât atunci când eram copil, cât şi, mai ales, după ce am crescut.

Mama, a fost, oarecum, mai blândă. Nu o spunea cu tonul ăla ameninţător ci, mai degrabă, cu unul care se voia înţelept : „ O să înţelegi tu, atunci când vei fi mamă, la rândul tău…” Alţii, mai „binevoitori”, spuneau cam aşa: „Lasă că se întoarce roata! O să ai şi tu copii şi atunci o să vezi, o să înţelegi şi o să-ţi pară rău (!)”

La astfel de vorbe mi-am spus mereu, în mintea mea, că „Nu! Sunt sigură că nu o să fie aşa!”, sau, cel puţin, nu în sensul în care îmi spuneau ei că o voi face, admiţând, totuşi, că, pe măsură ce cresc, voi descoperi şi înţelege noi şi noi lucruri.

Apoi, s-a întors roata şi am făcut, la rândul meu, copii şi, într-adevăr, am înţeles ceva. Voi oferi un exemplu.

Când eram mică, eram tare mofturoasă la mâncare. Mâncam foarte puţin şi găseam cele mai dubioase nereguli la mâncarea ce îmi era oferită, de la miros şi până la aspect. Am avut perioade în care mâncam doar albuşul de la ou, perioade în care mâncam doar gălbenuşul, sau perioade în care nu mâncam ouă deloc. Nu suportam verdeaţa în mâncare, carnea grasă, sau legumele prea mari în ciorbă – pe acestea din urmă, uneori, nu le acceptam deloc şi sorbeam doar zeama. Dacă vedeam cum era tăiat un pui, nu mai mâncam apoi carnea şi când se tăia porcul, la ţară, nu mâncam mai nimic vreo 2 zile că mi se părea că toate, inclusiv maică-mea, miros a carne de porc.

Îmi plăceau cartofii prăjiţi şi branza de vacă cumpărată. Pe aceea de la ţară, făcută de bunica, nu o mâncam pentru că mi se părea că miroase prea tare a vacă. Puteam să refuz o mâncare din cauza culorii şi, în general, era o adevărată provocare să-mi găteşti.

Chestia e că toate astea mi le amintesc prin prisma mamei mele şi nu-mi amintesc deloc să fi suferit eu de foame, de vreo boală asociată lipsei de hrană, sau ceva asemănător. Sufeream însă din cauza ei, când o vedeam atât de supărată şi mereu îngrijorată că nu mănânc. Mai sufeream, tot din cauza ei, dar şi din cauza tuturor oamenilor care îmi spuneau, prea des, că sunt prea slabă şi că asta e din cauză că nu mănânc. Dincolo de faptul că există, într-adevăr, o legătură între greutatea oamenilor şi cât şi ce mănâncă, există totuşi şi oameni slabi, prin felul lor de-a fi, care pot mânca orice, oricând şi nu se îngraşă, la fel cum există oameni mai plinuţi, în ciuda tuturor dietelor pe care le ţin.

Partea asta cu greutatea şi cu faptul că mă voi îmbolnăvi pentru că nu mănânc m-a afectat destul de tare, psihic, fără să aibă vreo clipă efectul pe care pretindeau că şi-l doresc cei ce-mi spuneau astfel de vorbe. Prin urmare, am mâncat la fel de puţin şi la fel de selectiv mai mulţi ani; în schimb, nu-mi plăcea deloc cum arăt.

În prezent, iubesc toate legumele, verdeţurile şi fructele, peştele şi fructele de mare. Sunt în continuare selectivă cu carnea şi cu locurile din care mănânc. Mănânc mai diversificat şi mai echilibrat, nu neapărat şi mai mult. La fel ca mereu însă, pot foarte uşor să refuz o mâncare doar din cauza unor marunţişuri, insesizabile celor ce mă înconjoară, cu privire la aspectul sau mirosul ei. Sunt însă deschisă la noi experienţe culinare şi, uneori, dispusă să gust, chiar dacă nu-s convinsă.

În ciuda tuturor acestor lucruri, considerate a nu fi ok de către unii oameni, am fost o persoană sănătoasă. Desigur, când eram mică, mi se spunea adesea că sunt anemică, dar nu sunt sigură că asta avea vreo legătură cu vreo anemie diagnosticată de un medic. Mai mult, am făcut şi doi copii perfect sănătoşi si menţionez, pentru sceptici, că amândoi au avut peste 3 kg. Bonus a venit faptul că, deşi am mâncat mult mai mult decât îmi stătea în fire în timpul sarcinilor, n-am pus niciun gram pe mine, cu excepţia burticii. N-am avut probleme cu somnul – datorate faptului că nu mi-aş fi găsit locul în pat – şi mă mişcam la fel ca înainte. De fapt, avantajele faptului de a fi mai slăbuţă, gravidă fiind le-am conştientizat, cu punctul culminant atunci când,  la controlul preanestezic, medicul mi-a spus: „Vă daţi seama că mai mult de jumătate din femeile din lume vă invidiază în acest moment?”

Când am început diversificarea cu primul copil am crezut că trăiesc ceva ireal. După ce a luat prima linguriţă de mâncare, copilul, efectiv, nu s-a mai oprit din mâncat. Auzeam în jurul meu doar mămici care se plângeau că nu mănâncă copiii, în timp ce eu, îl „şantajam”, uneori, pe al meu cu masa. În sensul că, dacă voiam să plecăm din parc şi el protesta, îi spuneam că mergem acasă să păpăm şi asta era. Chiar alerga până acasă.

Totul până pe la 2 ani – coincidenţă sau nu, fix atunci a apărut şi surioara lui – când visul frumos s-a destrămat şi copilul a început să refuze mâncarea. Dar nu vă imaginaţi că refuza şi-atât. Plângea că îi e foame, dar refuza ce îi dădeam eu, iar eu munceam destul de mult să îi pregătesc o mulţime de feluri de mâncare. A încetat să mai accepte orice aliment nou şi a redus considerabil lista alimentelor pe care le consuma (aşa radical, că pe la 1 an, fetiţa avea un meniu mai diversificat ca el, la 3). O parte din cei care mă cunosc au început să spună, mai în glumă, mai în serios, că acum văd şi eu cum e. O perioadă de timp, aproape că am căzut în capcană şi eram tare supărată din cauza acestei poveşti cu mâncarea. Atât de supărată, încât îl făceam şi pe el să sufere şi cumva, aproape toate mesele începeau, sau se terminau în hohote de plâns. Sau, mai rău, plângea pe tot parcursul mesei şi nu mai apucam niciunul să mâncăm. Uneori, mă înfuriam pe el pentru că nu înţelegeam de ce nu apreciază toate eforturile pe care le fac şi refuză să se atingă de mâncare pe care i-o pregătesc.

Se întâmpla că eram şi obosită, pentru că doar ce apăruse în peisaj bebeluşa. Totuşi, deşi n-am reuşit să-mi reglez comportamentul de la început şi deşi părea că încep să trăiesc coşmarul mamei mele – speriată că se va îmbolnăvi copilul, sau furioasă că nu înţelegeam de ce nu înţelege el că pătrunjelul ăla n-are nimic otrăvitor în el, sau că pâinea cu unt are acelaşi gust şi dacă am tăiat-o cubuleţe, deşi el în dimineaţa aia o dorea beţişoare – mi-am păstrat, totuşi, acelaşi „nu”  în mintea mea. Şi nu, n-am reuşit să o înţeleg pe mama – nu în felul acela prezentat mai sus –  şi nici n-am ajuns la vorbele celor ce mi-au făcut morală în trecut, sau îmi aduceau acum aminte, că aşa am fost şi eu şi, cumva, merit ce mi se întâmplă. Mai ales partea cu „merit” nu o înţelegeam, pentru că un lucru îmi era clar, în toată ceaţa asta. Faptul că eu nu mâncam, atunci când eram mică, n-avea nicio legătură cu mama. În sensul că nu făceam asta ca să o fac pe ea să sufere, sau, în niciun caz, la modul conştient. Din contră, suferinţa ei mă durea şi mă simţeam teribil de vinovată. Totuşi, oricât îmi doream, nu reuşeam să-i fac pe plac. Firave încă, toate gândurile astea îmi veneau în minte şi mă împiedicau să îmi descarc verbal furia pe copil, în momentele tensionate. Chiar şi aşa, sunt sigură că el simţea furtuna dinăuntrul meu, ce se ascundea sub cuvintele ce se doreau a fi ok.

Apoi, am citit un articol, care nici măcar nu era pe temă, dar a avut în el o frază revelatoare pentru mine. O femeie, pe care o apreciez mult, spunea că nu a gustat niciodată Coca-Cola, pentru că ştia că nu e pe gustul ei. Tudor spunea cuvintele astea mereu, când îi ofeream ceva nou. Se uita la mâncare şi spunea că nu-i place, iar eu îi explicam că n-are cum să ştie că nu îi place ceva, dacă nu gustă. În apărarea lui, spun acum că alimentele au şi aspect şi miros. Dacă mirosul îţi provoacă greaţă, sau nu te atrage, e normal să nu vrei să guşti. După acest articol, am citit şi o carte, pe care o recomand din tot sufletul tuturor părinţilor de copii mici, la început de diversificare, sau cu probleme alimentare.( Carlos Gonzales – Copilul meu NU mănâncă )

Într-un final, am ajuns la concluzia că, deşi s-a întors roata,  tot nu-mi înţeleg părinţii şi nici nu-mi pare rău pt ce am făcut (!). Da, empatizez mai bine cu mama – sunt lucruri pe care le poţi înţelege în profunzime doar când le trăieşti – , dar aici, acum, nu-i vorba nici despre ea, nici despre mine. E vorba despre copilul meu, care dacă nu mănâncă cât/ce şi cum vreau eu nu înseamnă că e el rău în vreun fel, sau că şi-a pus în plan să-mi paveze mie drumul spre vreun spital de boli psihice. Copilul mănâncă ce/ cât şi cum are el nevoie. Datoria părintelui e să îi ofere mâncare sănătoasă şi diversificată, nu să i-o bage pe gât. Chiar şi bebeluşii care nu se hrănesc singuri, pot, foarte clar, să arate când s-au săturat, închizând gura sau întorcând capul. Prea mulţi părinţi scot atunci sunete pentru distragerea atenţiei, sau chiar pornesc televizorul, ca să-i convingă să mai deschidă gura încă o dată şi încă o dată. Să nu cumva să ajungă stomacul lor, altfel decât preaplin.

La scurt timp după ce m-am relaxat şi-am încetat să mai vad o problemă în felul în care mânca copilul, ce credeţi că s-a întâmpat? Nu, nu a  început să mănânce, dar n-a mai plâns în legătură cu mâncarea şi mesele au devenit din nou liniştite şi plăcute. În acest moment, suntem la nivelul în care el are, în continuare, un meniu destul de puţin diversificat (compensează însă cu fructe, la care nu face rabat). Am convenit însă, împreună, ca, în fiecare zi, să mănânce o linguriţă din orice fel de mâncare aş avea. Nu doar că face asta, chiar îmi aminteşte când uit, deşi ţine musai să-mi spună şi că nu e bună deloc. Râzand. Mda… e posibil ca acum chiar să se fi transformat într-un mic şmecher. Sunt sigură însă că e bine.

În ton cu începutul articolului, când m-am lovit de problema copilului cu mâncarea, a fost –aproape – aşa cum mi s-a spus. Roata s-a întors şi, în acel moment, mi s-a predat o lecţie. Puteam să spun ceva de genul: „ Acum o înţeleg pe săraca mama. Ce-o fi fost în capul meu, de nu voiam să mănânc şi-atâta o făceam să sufere?! Uite, acum văd şi eu cum e.” Apoi, aş fi încercat, la nesfârşit, să îmi fac copilul să mănânce, să îi fac zeci de feluri de mâncare şi-apoi să le arunc, frustrată, la coş şi, mai ales, să-l cert. Am înţeles însă că nu-i vorba despre mine aici şi m-am întors în trecut şi mi-am amintit ce era în sufletul meu atunci. Şi, în loc să o înţeleg pe mama, am ales să îmi înţeleg copilul.

Photo by Hal Gatewood on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close