Operaţie la 3 ani. Partea a doua.

rawpixel-666932-unsplash

Am scris aici despre luarea deciziei şi pregătirea pentru operaţie, urmând ca, mai jos, să scriu despre operaţia propriu-zisă, cu menţiunea că am decis să structurez articolul altfel. Mi se pare mai practic aşa; scriindu-l ca poveste ar ieşi, probabil, mult prea lung, căci m-aş pierde în detalii şi emoţii.

Ce am făcut/ învăţat noi din asta; ce aş spune unui alt părinte despre experienţă:

  • Pregătirea joacă un rol foarte important. În cazul nostru, pentru că am ţinut cont de asta, copilul a reacţionat foarte bine. Nu a avut vreo criză de plâns sau supărări majore în ziua intervenţiei, înainte de aceasta.
  • Respectarea indicaţiilor date de medici cu privire la orice, în special pregătirea pentru anestezie, este, de asemenea, foarte importantă.
  • Distragerea atenţiei. Nu o recomand în general, nu am apelat la ea în ceea ce priveşte actul medical – în acestă privinţă i-am spus, pe înţelesul lui, ce se va întâmpla.. Am folosit-o din plin pentru a îl face să uite de foame şi de branula care îl deranja teribil.
  • Aglomeraţia nu e bună, însă o persoană în plus ajută. În clinica privată ni s-a permis accesul în salon împreună mie, soţului şi copilului. Din ce ştiu, în spitalale de stat, are voie doar un însoţitor. Nu comentez, dar nu sunt de acord. Parinţii ar trebui să aibă acces împreună. Cel puţin până la un punct e bine să fie doi adulţi: unul care să se ocupe de copil şi altul de formalităţi. Sunt câteva acte de citit/ semnat. E greu, cu copil lângă tine. Apropo de asta, citiţi înainte să semnaţi!
  • Dacă din motive medicale/persoanale, nu se decide altfel, copilul ar trebui să primească, înainte să intre în sală, un sirop care îi dă o stare de somnolenţă. E util şi e pentru confortul lui. Totul devine mai uşor cu acest sirop, inclusiv separarea de părinte. În unele spitale de stat nu se oferă. Aveţi dreptul să-l cereţi.
  • Părintele şi copilul au dreptul de a sta împreună şi nu ar trebui despărţiţi, decât atunci când chiar e necesar. Părinţii nu au voie în sala de operaţie şi nu pot conduce copilul în sală, ci doar până la uşa. Acolo e nevoie să rămână un mediu steril. E normal să fie astfel. După intervenţie, părintele are dreptul să stea cu copilul la terapie intensivă. Citiţi aici un articol detaliat despre asta, care conţine inclusiv extras din legea ce prevede acest drept.
  • După ce copilul a intrat în operaţie, părintele ar trebui să aibă grijă de el însuşi. Copilul va avea nevoie de un părinte puternic. Eu am început să plâng instant şi am intrat în panică. N-am avut parte de cine ştie ce empatie în jurul meu – soţul plecase, pentru că fetiţa mai mică avea nevoie de unul dintre noi. Mi s-a spus să nu mai plâng, că îi transmit copilului starea mea. Din moment ce legătura mamă-copil e atât de puternică, încât îi pot transmite starea mea, până dincolo, în sala de operaţie, unde el e adormit artificial, mă întreb- retoric – Oare cum e mai bine? Să îi transmit tensiune, durere şi frică, toate reprimate; sau să mă descarc, prin plâns, sau oricum simt eu nevoia, şi să îi transmit că da, şi mie îmi e greu şi frică, dar îmi accept emoţiile, mă descarc şi apoi îl aştept, să-i fiu alături? Sfatul meu pentru mămici e să facă orice e nevoie pentru a se simţi mai bine, în acele momente. Dacă simţiţi nevoia să plângeţi, plângeţi. Lacrimile reprimate nu vor ajuta pe nimeni.

După ce am reuşit să mă liniştesc puţin, am mâncat. Unul din avantajele clinicilor private e că au mâncare destul de bună. De fapt, nu reuşesc să înţeleg de ce în spitalele de stat mâncarea e aşa proastă. Sunt sigură că nu e de la sare. Cei care au mai citit pe aici ştiu deja că eu gătesc fără sare.

Asta cu mâncatul poate suna aiurea, dar mâncasem de dimineaţă doar şi apoi, nimeni nu a mai pomenit măcar de mâncare, pentru a nu îi face poftă lui T.. Bănuiam că nu voi mai mânca cine ştie ce în ziua aceea, după operaţie, şi m-am gândit, din nou, că nu ajută pe nimeni să fiu înfomentată şi slăbită. Trebuia să fiu puternică pentru copilul meu. Recomand aşadar, chiar şi câteva înghiţituri de mâncare.

Apoi, am încercat să îmi distrag eu mie atenţia. Îmi instalasem HBO GO special pentru asta.

Bineînteles că nu am reuşit să privesc vreun film, dar faptul că am început vreo 10, tot a fost de ajutor. Am răspuns şi la câteva mailuri şi aşa a trecut timpul. Toate astea pentru că mie îmi era foarte frică şi, cumva, nu era deloc sănătos să îmi las imaginaţia liberă atunci.

  • Pregătiţi-vă pentru neprevăzut. Fără ca asta să însemne că ar trebui să staţi cu frică, doar că, în astfel de situaţii, nu puteţi controla totul.

În cazul nostru, momentul revederii a fost unul destul de traumatizant pentru mine. În primul rând, din cauza comunicării defectuase a celor din clinica privată. Aşteptam să fiu chemată la terapie intensivă când, deodată, s-a deschis uşa şi o asistentă a intrat cu copilul în braţe. El era incredibil de agitat şi cu asta am avut un dublu şoc; citisem câte ceva, dar nu mă aşteptam ca lucrurile să fie la acel nivel. Cel mai probabil l-au trezit, înainte să mă cheme, el s-a speriat şi, sub efectul puternic al anestezicului, a ajuns în acea stare de agitaţie maximă, motiv pentru care mi l-au adus, de urgenţă, în rezervă.

Nu voi dezbate aici, acum neregulile ce au fost. Tin să precizez însă că ele au ţinut doar de comunicare.

În ceea ce priveşte anestezia, e bine de ştiut că fiecare reacţionează  în mod diferit, după trezire. Unii copii dorm, alţii se agită uşor, alţii sunt agitaţi maxim, cum a fost cazul băieţelului meu. Medicii recomandă repaus după o intervenţie chirurgicală şi, in cazul nostru, fiind vorba despre o tăietură pe burtică, se recomanda ca pacientul să stea liniştit, întins pe spate. Aşa e cel mai sigur şi cel mai bine.

T, pe lângă faptul că plângea tare de tot, nu doar că nu stătea pe spate, se lupta efectiv cu mine, când încercam să îl conving,  şi se zbătea foarte tare. Încă mi se pare incredibilă o asemenea forţă, la nici 30 de minute după o operaţie.

Chestia e că n-avea cum să fie bine astfel. Atunci când a venit, medicul a spus următoarele cuvinte: „ E ideal să stea pe spate, dar în primul rând trebuie să stea liniştit. Aşa că, dacă nu se poate altfel, lasaţi-l să stea cum vrea el, doar să se liniştească şi să adoarmă.

Un alt aspect important e că ei sunt atunci sub influenţa unor medicamente puternice. Să vă aşteptaţi să vă înţeleagă e nerealist. O stare de linişte pe interior face mai mult ca 1000 de cuvinte şi asta da, ar putea fi transmisă. Copilul e confuz în acele momente.

Încurajator este că, din ce am citit şi mi s-a spus, de cele mai multe ori, anestezia generală dă şi o uşoară amenzie pre şi postoperatorie.

După ce l-am lăsat în pace, s-a întins pe burtă şi doar scâncea. Am putut astfel să-i vorbesc şi i-am propus să pornim broasca (un proiector cu care, de obicei, adoarme) şi să-i ofer globul magic (o minge cu sclipici, căreia i-am atribuit împreună puteri „magice”). Apoi i-am cântat şi a stat aşa, liniştit, cca. 30 de minute. Nu a dormit, a dormitat. După vreo 10 minute, când se liniştise bine, am reuşit să-l conving să stea pe spate.

  • Copiii sunt incredibili. După vreo 30 de minute a spus că nu mai poate să stea aşa întins şi în următoarele 2-3 ore a stat în fund. Era destul de capricios, se enerva uşor, dar am ţinut situaţia sub control. Răbdarea e cheia şi a fost nevoie din plin atunci.

Nu a vrut jucării de acasă şi a vrut doar jucării noi. A acceptat să cititm, chiar i-a plăcut destul de tare, dar doar cărţi noi. A primit apă, supă, iaurt, banană, toate în ordinea asta şi toate progresiv, cu înghiţituri mici. Riscul e să vomite şi de aceea totul trebui făcut cu măsură şi cu pauze.

  • Branula. O mare problemă a fost cu branula, pe care a încercat să şi-o smulgă în perioada de agitaţie şi de care a rămas în continuare extrem de nemulţumit. Ce-i drept aceasta fusese pusă în sala de operaţie şi, probabil, nici de asta nu i-a plăcut. Pe de altă parte, el e un copil căruia nu îi plac nici brăţările de la locul de joacă. I-am explicat că trebuie să o ţină acolo şi, ca să-i ofer totuşi ceva, am cerut celor de la clinică să-i scoată brăţara cu numele şi au acceptat. Soluţii pentru fluturaş ar fi: să desenaţi ceva frumos cu o cariocă pe el, sau să-l responsabilizaţi pe copil, spunându-i că trebuie să aveţi grijă de el, împreună cu doamnele asistente şi să-i daţi să bea apă, atunci când e nevoie (asta a funcţionat la noi, dar cu altă ocazie). Bineînţeles că el este util şi pentru a îi lua durerea şi e ideal să i se explice asta.

Atunci, la noi, nu a funcţionat nimic. Într-adevăr, nu a mai încercat să-l smulgă, dar a continuat să fie foarte nemulţumit din cauza lui.

  • Mersul. De mers a mers la cca o o oră după ce a venit în salon, câţiva paşi, până la baie. El singur a cerut. L-a deranjat un pic, ulterior a cerut în braţe. A doua zi nu a mai avut nicio problemă.
  • Noaptea a fost ok. A adormit pe la 7 şi a dormit până a doua zi, cu mici treziri. Doamnele asistente au fost foarte draguţe, vorbind în şoaptă şi intrând încet, atunci când veneau la tratament. Când s-a trezit, peste noapte, a fost foarte utilă această lanternă. Nu pare cine ştie ce, ca şi calitate a materialelor – chiar citisem asta despre ea, dar mi-am asumat, o luasem pt spital. Totuşi , deşi folosită intens şi chiar trântită de câteva ori, încă funcţionează perfect.

Recuperarea

A doua zi, singura lui problemă mai era doar branula. Când a ajuns acasă, pe la prânz, voia să sară în pat, ca la trambulină. Când mergea mai repede, sau mai mult, îl deranja uşor şi se oprea – deci răspundea cerinţelor corpului său. La fel la căţărăt. Îmi stătea inima în loc, de fiecare data când vedeam că vrea să se urce pe taburet, pe marginea canapelei şi altele asemenea. El nu avea nicio treabă.

Recuperarea fizică în cazul copiilor mici este foarte rapidă. Medicul chiar îmi spunea că dacă ar fi făcut această intervenţie unui adult, acela ar fi stat la pat vreo 3-4 zile la pat. Nu şi un copil.

Problema e că, independent de natura intervenţiei şi indiferent de rapiditatea recuperării, locul cu tăietura trebuie protejat. Ei sunt încă mici, în perioada de învăţare. Trebuie să-i ajutăm să protejeze locul, fără să apelăm, pentru asta, la frică.

În cazul nostru, preţ de o lună trebuia să evităm majoritatea activităţilor care-i făceau plăcere. Asta, în condiţiile în care, la vreo 4-5 zile după, pe el nu-l mai durea deloc. Înainte de asta durerea fusese uşoară. Am folosit doar analgezice uşoare (Panadol).

Am realizat un calendar textil, pe 30 de zile (cu 30 de buzunare)  şi i-am explicat că în ziua 30 va avea din nou voie să facă tot ce îşi doreşte. Până atunci, trebuie să îngrijim operaţia şi, bonus, în fiecare zi vom face o activitate frumoasă împreună. Aceste activităţi erau scrise pe câte un cartonaş şi aveau menirea de a îi oferi o alternativă plăcută de petrecere a timpului liber, care să-l facă să mai uite de toate lucrurile pe care nu avea voie să le facă, să râdă şi să se simtă bine. El e un copil foarte energic, care, în mod normal, nu stă locului o clipă.

Am scris aici de ce nu i-am interzis pur şi simplu, fără să mă complic atât. Altfel, calendarul a avut un succes maxim. Primul lucru pe care îl făcea dimineaţa era să alerge (!) să îşi descopere cartonaşul şi spunea la toată lumea despre calendar. Acesta l-a ajutat şi pentru a înţelge, cumva, noţiunea timpului. Tăiam împreună zilele cu o cariocă şi, pe la ultimele 10 putea să spună singur câte mai sunt.

În plus, după fiecare vizită la medic, făceam câte ceva drăguţ, extra. De exemplu, am cumpărat o prăjitură pentru a sărbători scoaterea pansamentului şi a avut voie să se dea în leagăn, după ce au fost scoase firele.

Un alt „instrument” ajutător a fost reprezentat de cartea Răţoiul interzice. Fără legătură directă cu aşa ceva, povestea (citită aici de Printesa Urbană) e despre un răţoi care rămăsese stăpân peste un iaz şi a început să facă o serie de pancarte cu reguli, care de care mai ciudate, interzicându-le, spre exemplu, pescăruşilor să prindă peşte, sau libelulelor să zboare. Ideea de a face şi noi pancarte – din coli A4 – i-a aparţinut lui chiar lui Tudor. Interesant e că, pe lângă regulile pe care era exclus să le încalce în acel moment – spre exemplu, nu avea voie să se caţere, sau să sară în pat, pe care-l mai foloseşte uneori drept trambulină – ne-a cerut să „interzicem” şi câteva lucruri pe care avea voie să le facă. După ce erau interzise oficial, deci trecute pe pancarte, noi ne făceam că ne supărăm, atunci când le încalcă, iar el se distra copios pe seama noastră. Iată astfel, că a găsit propria lui modalitate de face în aşa fel încât să-i fie mai bine şi atmosfera să se destindă.

În ceea ce priveşte activităţile incluse în calendar, le veţi putea găsi, în curând, aici.

Photo by rawpixel on Unsplash

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close