Să gândim înainte de a acţiona

ani-kolleshi-640938-unsplash (1)

Sunt, din nou, în sala de aşteptare a unei clinici. De data asta e însă diferit. Sunt singură şi-am venit pregătită pentru ce urmează. Mi-am luat laptopul cu mine şi-am zis că poate scriu. În trecut îmi luam câte o carte, dar a trecut atât de mult de-atunci încât am uitat că niciodată nu o deschideam. Deşi aveam tot timpul din lume.

E diferit aici. E un sediu nou, deloc asemănător cu cel în care mergeam în trecut. Nu pot să nu observ punctele în plus – spaţiu mare, aerisit – dar cine pune canapele fără spătar într-o sală de aşteptare?! Designul ăsta modern… S-au dus planurile mele de a sta relaxată, într-o poziţie comodă, scriind un articol pentru blog.

Încerc să mă acomodez cu locul, să intru pe Facebook, să-mi ţin mintea ocupată. Emoţiile însă nu-mi dau pace. Flash-back-uri mă lovesc destul de tare, deşi spaţiul ăsta n-are nimic în comun cu celălalt şi, cel puţin teoretic, n-ar exista nicun motiv să trezească ceva în mine. Dar oamenii?…

Privesc în jurul meu. Privesc oamenii. La prima vedere pare că nu-i nimic deosebit aici. Unii vorbesc, unii vin, unii pleacă. Ca în orice sală de aşteptare. Da, pentru că sunt mai multe specialităţi aici şi sala asta e pentru toţi. Dincolo, în sediul vechi, eram doar noi şi  gândindu-mă la asta îmi amintesc de domnul Anghel. Un domn drăguţ, mult mai în vârstă ca mine, cu care am conversat ore în şir, acum câţiva ani, în vechea sală de aşteptare, dar şi pe holurile spitalului. M-a ajutat mult acest om şi împreună cu dânsul aşteptarea a fost mai uşoară şi întunericul mai puţin negru. Obişnuiam să glumim pe seama noilor veniţi, pe care-i recunoşteam dintr-o privire. Se foiau pe scaun, se agitau, uneori chiar se ridicau şi întrebau un pacient sau altul cât mai durează. Cei mai tupeişti dintre ei intrau direct în anicamera cabinetului. Ieşeau destul de repede şi îşi reluau locul pe scaun. Altfel, oamenii erau incredibil de liniştiţi acolo. Vorbeau în şoaptă, să nu deranjeze pe nimeni şi nu-şi iroseau energia pentru a se plimba dintr-o parte în alta a sălii. Plus că asta putea duce la pierderea locului pe scaun şi nu-ţi doreai să rişti aşa ceva.

E greu, aici, acum, să identific nou-veniţii, dat fiind că nu toţi aşteaptă la acelaşi medic. Dar pot incerca să identific veteranii şi chiar fac asta . la final îmi dau seama că i-am nimerit aproape pe toţi. Doar trei persoane au avut un comportament uşor ciudat: stăteau într-adevăr, liniştite pe scaune, fără a da vreun semn că se grăbesc undeva, dar erau uşor prea relaxate. Am aflat apoi că erau însoţitori ai unor pacienţi.

Timpul trece. După mai bine de o oră intru şi eu pentru prima parte a consultaţiei. Nu mai cunosc niciunul din medicii rezidenţi, căci n-am mai fost de patru ani. Totuşi procedura e aceeaşi. La fel şi comportamentul faţă de mine, în special. Am avut privilegiul să mă nasc cu o afecţiune foarte rară la un ochi. Dificil de diagnosticat, astfel încât, când ochii mei ajung faţă în faţă cu un medic din domeniu, aceasta pentru el e o oportunitate minunată de a învăţa. Pentru mine de a plânge. Din cauza picăturilor, să nu mă înţelegeţi greşit.

Când mă reîntorc, într-un final, în sala mare de aşteptare, sunt dezamăgită de mine că n-am scris mai devreme. Acum e prea târziu, căci nu mai văd nici ora pe telefon.

Oamenii însă îi văd în continuare, chiar dacă nu la fel de clar. Şi pe măsură ce timpul trece, alţi medici pleacă spre casele lor şi du-te vino-ul pacienţilor se sfârşeşte. Se lasă liniştea şi rămânem doar noi. Pacienţii de la oftalmologie, din care mai bine de jumătate n-au ochelari. Pentru că problemele lor nu pot fi corectate cu ochelari. Dacă eşti atent, le poţi auzi respiraţia.

Şi-n liniştea asta, aud vocea unui bărbat. Nu-l remarcasem înainte, încerc să îl observ acum. Cu toţii facem asta, mai mult sau mai puţin evident. E îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni la dungă şi e foarte supărat. Supărat pe faptul că există un declaj de o oră. Nu ţipă, dar tonul e ridicat şi insistent. Spune dânsul: „înţeleg că uneori se poate întâmpla ca medicul să întârzie. Nu sunt absurd. Dar cum să nu mă anunţaţi?! Voi care pretindenţi că sunteţi o clinică de prestigiu?!” Insistă şi insistă, iar doamna din faţa lui repetă acelaşi lucru o perioadă şi-apoi, resemnată, în faţa unei discuţii cu potenţial de a se transforma în circ, îl redirecţionează către recepţia proprie a clinicii. Căci e o clinică în clinică. Nu-i mai aud vocea de acolo, dar îl văd apoi cum se postează fix în faţa uşii, spre deosebire de noi, ceilalţi, care aşteptăm aşa cum ni s-a spus, în sala mare. Nu ne-a văzut, nici acum nu ne vede. Probabil nici mai târziu nu ne-a văzut. Ba chiar, cred că se simte mai important, pentru că a obţinut totuşi ceva şi, între proceduri, a plecat din sala de aşteptare şi-a revenit apoi. N-a stat să piardă timpul.

Numai că domnul era din start greşit informat. Întâi, că aici nu se întâmplă uneori ca medicul să întârzie. Aşa e zilnic, de ani de zile. Apoi, că decalajul era de mai mult de o oră. N-aş ştii exact să spun cât, că după ce-am fost prima dată, acum şase ani, am încetat să număr. Pentru că am înţeles că aici timpul se opreşte în loc. Fiecare dintre noi se gândeşte gândeşte la ceva şi fiecare dintre noi are ceva important de făcut, sau pe cineva care-l aşteaptă acasă. Timpul e important, totul e important.  Ochii însă nu pot fi puşi în balanţă cu aproape nimic şi aici suntem cu toţii la fel şi nimeni n-are prioritate. Fiecare are povestea lui şi propria dramă. Nu poţi cunantifica tragediile, deşi, e drept apar şi cazuri de ugenţă maximă, în care trebuie acţionat imediat, adică în chiar secunda următoare. Cu toţii ştim şi înţelegem asta şi mai ştim şi că oamenii din recepţia proprie a clinicii fac parte tot din personalul medical. Care, în loc să îi explice unui domn de ce se întârzie, se pot ocupa de un pacient.

Acesta nu-i un cabinet oftalmologic unde se prescriu ochelari şi nu e nici un loc unde medicul întârzie după bunul plac, fiindcă aşa are el chef. Toţi cei care-au trecut de prima vizită înţeleg asta şi noi, între noi, când discutăm, nu ne întrebăm oare ce face medicul acela de nu ne mai cheamă înăuntru. Ne întrebăm oare cum reuşeşte să facă asta. Să găsească putere să ajute atât de mulţi oameni? Îl respectăm şi ne respectăm unii pe alţii şi înţelegem că prin nerăbdarea noastră n-am face decât să îngreunăm actul medical. Ştim că e în cabinet, un pacient, la fel ca noi. Înţelegem şi acceptăm. Pierderea vederii e răul acela pe care nu-l doreşti nici măcar celor pe care îi urăşti şi pentru recuperarea ei aproape niciun preţ nu-i prea mare. Câteva ore într-o sală de aşteptare sunt nimic, prin comparaţie cu o viaţă în întuneric.

Aceasta e o clinică în care un om deosebit aduce lumină, la propriu – repară ochi şi redă vederea. E cel mai bun din ţara noastră ,din tot ce ştiu eu, şi nu s-a îmbătat deloc cu succesul pe care-l are. Acest medic ajunge la timp dimineaţa, la muncă. Nu întârzie. Lucrează şi în spitalul de stat, dar şi în clinica privată. Face operaţii şi tot felul de alte intervenţii complicate, sau urgente  zilnic. Are foarte mulţi pacienţi, dar e vestit pentru faptul că programul lui de muncă se termină doar după ce a văzut şi ultimul pacient, uneori şi la 23-24 noaptea. Timpul de aşteptare e mereu foarte mare, datorită urgenţelor pe care le manageriază, dar şi datorită numărului mare de pacienţi. Face asta pentru că are un suflet mare şi vrea să ajute oamenii. Şi nu, pacienţii nu pot fi anunţaţi înainte cu privire la durata întârzierii pentru că, pur şi simplu, totul e imprevizibil aici. Nu ai de unde să ştii cât va dura o operaţie, cât va sta cu un pacient, sau altul, sau câţi pacienţi are într-o zi. Să piardă din timpul lui pentru  a comunica din oră în oră, astfel de informaţii cu scopul de a reduce timpul de aşteptare, ar fi, cu adevărat, o pierdere de timp. În timpul ăla poate să ajute un om; de fapt, sunt sigură că ajută un om.

Mai mult, consultaţia în sine se face în mai multe etape. Mai întâi echipa de rezidenţi foarte bine pregătiţi efectuează toate investigaţiile necesare şi/sau colectează istoricul pacientului. Abia apoi, în timp ce toate astea-s procesate pe durata unei noi ture de aşteptare, pacientul ajunge la domnul doctor. Dar dacă n-ar fi astfel, cred că dânsul n-ar avea cum să vadă atât de mulţi oameni. Dacă nu ar fi timpul acesta atât de lung de aşteptare, cel mai probabil, pacienţii noi nu ar mai avea acces la acest medic.

Am fost una din 10 000 de oameni, când am fost diagnosticată, pur întâmplător, cu o afecţiune rară la ochi, care, în general, nu produce complicaţii.  Am devenit una din şi mai puţini, când complicaţiile au apărut şi intr-o zi, pur şi simplu, n-am mai văzut cu unul din ochi. Decât umbre fără sens. Apoi, acest medic a efectuat o operaţie cu slabe şanse de reuşită, în care speranţa cea mai mare era să se oprească evoluţia. Acum, la 6 ani după, când vederea mea e într-un proces continuu de îmbunătăţire, zice domnul doctor că „cineva acolo sus vă iubeşte mult!”. Aşa o fi, dar aici, pe pământ, am fost operată de mâinile lui.

Mai zic şi eu că, poate, înainte să ne aruncăm într-o discuţie generată de idei preconcepute, ar fi bine să ne oprim puţin. Să respirăm adânc şi să aruncăm o privire în jurul nostru. Să vedem dincolo de propria tragedie şi de limitările date din lipsa de informare. Ştiu că trăim într-o ţară în care pare că totul e pe dos. Dar în ţara asta există şi oameni deosebiţi. Şi mai există şi tragedii şi spitale în care timpul se opreşte în loc şi în care medici buni încearcă să ajute cât mai mulţi oameni. Şi reuşesc. Şi apoi mai şi zâmbesc şi îţi spun şi o vorbă bună. Gândiţi de două ori înainte de vă certa cu personalul dintr-un spital, pe motiv de întârziere. Nu zic să nu vă spuneţi punctul de vedere, sau să nu luptaţi pentru drepturile pe care le aveţi. De atât de multe ori, chiar e de dorit. Spun doar să gândiţi de două ori, înainte de-a vă arunca într-o luptă în care, la final,  s-ar putea să observaţi că sunteţi pe partea greşită a baricadei.

Altfel, deşi copleşită de amintiri, eu am plecat fericită de acolo. Poate voi scrie cândva şi un articol despre oamenii care-s fericiţi pentru că sunt sănătoşi.

Photo by Ani Kolleshi on Unsplash

2 gânduri despre „Să gândim înainte de a acţiona

  1. ‘zice domnul doctor că „cineva acolo sus vă iubeşte mult!”. Aşa o fi, dar aici, pe pământ, am fost operată de mâinile lui.’

    Foarte frumos!
    Mă bucur că ai găsit pe cineva să te ajute.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close