Plagiat – cum începe?

alexis-brown-82988-unsplash.jpg

Am învăţat la un liceu bun, din provincie. Cu toate astea, până în clasa a XII-a, am avut un singur profesor care a insistat, în mod deosebit, să citim suplimentar şi scădea puncte din notă dacă nu făceam asta. Domnul profesor de istorie, cu care, în mod paradoxal, nu am avut deloc o relaţie bună – ulterior am absolvit Facultatea de Istorie –  ne dădea săptămânal 1- 2 cărţi de studiat la bibliotecă. Unii din cei care nu voiau să piardă punctele făceau un xerox rapid şi repetau mecanic, înainte de oră. Câţiva, foarte puţini, chiar citeau. Altfel, mersul la Bibliotecă era opţional.

În clasa a XII-a, lucrurile s-au schimbat puţin, deoarece un alt profesor ne-a cerut un portofoliu, care, în mare, era un dosar ce ar fi trebuit să cuprindă mai multe referate, pe teme diverse. Nu ne-a spus însă şi cum să le facem.

Se poate să fi fost 1-2 elevi care să fi făcut, sau măcar să fi încercat să facă asta la modul serios, dar noi, ceilalţi, am mers la clubul de internet de la colţul străzii. Acolo, o fată drăguţă, cu părul creţ, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi o bluză cu decolteu adânc, printa referate pe bandă rulantă. Noi le puneam conştiincioşi în dosar şi-apoi le arătam domnului profesor, care se declara mulţumit şi ne dădea 10.

Apoi însă am ajuns la facultate şi aici, încă din primul semestru, ni s-au cerut referate. Eram proaspăt venită, într-un oraş necunoscut,  internetul nu era pe toate drumurile, ca azi, iar eu nu cunoşteam pe nimeni în oraşul acesta, prea mare.

Descurajată, în primă fază chiar nu am ştiut în ce direcţie să mă îndrept. Apoi, mi-am dat seama că am două opţiuni: să învăţ să fac un referat, sau  să mă familiarizez cu cluburile de internet din Bucureşti. Indiferent de ce alegeam, rezultatele imediate ar fi putut fi asemănătoare, din motive diverse: chiar şi în facultate, la unii profesori merge şi aşa şi dacă ai noroc, poţi să iei chiar mai mult de 5, cu un referat de pe internet; să înveţi să faci un referat pe bune, nu înseamnă că vei şi reuşi din prima, deci poţi lua tot 5.

Pe termen lung însă, rezultatele sunt diferite şi, cu puţin ajutor, am ales varianta grea – să învăţ să fac un referat. Am reuşit să identific rapid trei mari reguli în realizarea unui referat: cel puţin 3 surse, trecute la final, în Bibliografie; precizarea sursei în note de subsol, indiferent că am preluat doar o idee, sau un citat – caz în care folosim ghilimele – şi respectarea structurii clasice: introducere, cuprins şi încheiere.

Desigur că lucrurile sunt mai complexe de atât, dar baza asta a fost punctul de pornire, de la care am evoluat şi am  ajuns apoi să îmi fac lucrarea de licenţă. Acest fapt, din nefericire, e din start o realizare, având în vedere câte anunţuri cu lucrări de licenţă de vânzare  am întâlnit de-a lungul timpului, pur întâmplător. Probabil că dacă le şi cauţi, sunt şi mai multe şi, cum oferta e determinată de cerere, concluzia e că multe astfel de lucrări nu-s făcute de cei care şi le asumă şi iau notă pe ele. Dincolo de asta, eu am reuşit nu doar să îmi fac lucrarea, dar şi să o fac bine, meritându-mi din plin maximă. N-a fost însă uşor.

Astfel, am rămas şi eu cu „piticii” mei şi, ajungând profesoară, am refuzat să accept referatele acelea downloadate de pe net care, dacă au fost puse într-o singură ţiplă, n-au fost nici măcar atinse pe toate paginile, darămite citite.

Dacă era după mine, la unele clase n-aş fi cerut deloc referate – e cam absurd să ceri un referat la istorie, când elevul nici să citească bine nu ştie – , dar în programă era prevăzut să facem şi astfel de proiecte,  iar eu – profesor debutant ce trebuia să respecte regulile – n-am avut de ales.

Deşi am scăzut drastic standardele în ceea ce priveşte redactarea şi sursele folosite, n-am renunţat la ideea mea. În funcţie de nivelul elevilor, la unele clase am acceptat doar surse on-line, la altele am cerut şi cărţi. Ştiu bine câtă bătaie de cap le-am dat elevilor şi cât m-au urât, probabil, unii, de fiecare dată când am refuzat un referat. Când spun am refuzat, fix asta înseamnă, pentru că scopul meu nu era să umplu catalogul de 2 şi 3 pe referate, ci să-i învăţ cum să facă unul, unde a face un referat înseamnă să citeşti şi să gândeşti. Astfel, am explicat de zeci de ori acelaşi lucru şi am citit o mulţime de referate.

Cei mai mulţi elevi mi-au spus că sunt singura care le cere aşa ceva şi unii n-au înţeles nici în ruptul capului de ce fac asta şi de ce, ceea ce fac ei nu e ok:

„Cum adică, doamna?  Eu m-am chinuit atât să fac (= să printez; să dau banii pe print) referatul ăsta de 20 de pagini şi dumneavoastră mă trimiteţi cu el acasă?!”

Mai rău era când şi părintele spunea că cel care a făcut referatul era copilul.

Mi-am păstrat însă perseverenţa şi am învăţat din asta că, de foarte multe ori, se poate. Astfel de lucruri pot fi asimilate de elevi, deşi în primă fază, unii sunt reticenţi, mai ales dacă au fost învăţaţi altfel.

Rezultatele maxime au fost la acei elevi care, în Bibliografia referatului aveau şi cărţi, iar citirea lucrării era cursivă, semn că ei chiar au înţeles ce au scris acolo.

Rezultatele cele mai slabe au fost la elevii al căror referat final cuprindea pasaje fără legătură între ele, extrase aleatoriu din 3 surse on-line. Aş vrea să cred totuşi că şi ei au înţeles ceva de aici – poate, că e nevoie de muncă pentru pentru a face un referat. Dacă nu, cel puţin i-am învăţat cuvântul „Bibliografie”.

Mă gândesc acum la scandalurile din ultimii ani şi la stupefierea generală a populaţiei, cu privire la cazurile de plagiat. Dar dacă privim în profunzime, dincolo de persoanele publice, putem observa că asta se întâmplă zilnic. Începe în şcoală, cu un referat, continuă cu o lucrare de licenţă în facultate şi, mai târziu, cu teza de doctorat, fără a se opri însă aici.

Interesant de văzut e că suntem cu toţii responsabili de asta. De fiecare dată când încurajăm (ca părinţi, sau profesori) copilul să preia un referat şi să şi-l asume şi-apoi îl mai şi lăudăm/recompensăm pentru „munca” lui, nu facem decât să contribuim la perpetuarea acestui fenomen. Acelaşi rezultat îl are şi simpla închidere a ochilor la vederea unui astfel de caz. Acceptăm tacit ceva ce, în esenţă, e pur şi simplu furt.

Photo by Alexis Brown on Unsplash

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close