„Copiii problemă” şi şcoala

lazy-1458443_1280

În primă fază ar trebui, probabil, să definim termenii. Timpul nu îmi permite să caut o definiţie – presupunând că ea există – dar eu cred că definirea “copilului problemă” e subiectivă, depinde de context și de oameni și, mai ales, e, de prea multe ori, nedreaptă. “Copil problemă” poate să fie acela care, într-un anumit context, deranjează persoanele din jurul lui, cu precădere adulți, dar și copii. El poate să vorbească urât, sau să lovească, să ţipe, sau doar să nu fie atent la oră; sau multe altele, mai mult sau mai puţin grave.

Cert e că pare că nimeni nu îşi doreste sa aibă, sau să interactioneze cu un “copil problemă” şi, în majoritatea şcolilor, ei abia trec (dacă trec) clasa, au nota scăzută la purtare, sunt certaţi şi marginalizaţi.

Uneori, „copilul problemă” primește un diagnostic medical.Atunci, atitudinea celor din jur se schimbă, de la totală respingere, la compătimire, sau resemnare şi, mai ales, favorizare. Dacă asta e în folosul lui, rămâne de văzut.

O să ofer în continuare, câteva exemple reale, legate de felul în care unele şcoli din România manageriază astfel de situaţii:

La începutul primului an de predare – dar nu vă imaginaţi că în prima zi – am fost informată că : “Elevul X, de la clasa Y are ADHD. Ai şi tu grijă să îi dat note de 5 şi de 6, cât să treacă clasa. (Punct!)” Nimic altceva. Nu ce e ADHD (probabil, presupuneau că ştiu, dar, cel mai probabil, nimeni nu ştia şi nici nu conta) şi nu cum să mă comport cu elevul respectiv, ce nevoi are el şi cum să împac nevoile lui, cu nevoile celorlalţi copii din clasă Nu conta nimic din toate astea.
Copilul deranja orele şi era ameninţat periodic cu scăderea notei la purtare, măsură care nu se lua niciodată. Ce ştia, sau nu la disciplinele pe care le studia nu prea avea importanță. Notele lui erau mereu de 5 şi 6 – uneori avea si 4 sau 3, dar astfel de situații nu erau de dorit pentru că, apoi, trebuia să primească o notă foarte mare pentru a îi ieși media. Viaţa mergea înainte şi totul părea in regulă. Deși erau frustrați, profesorii încercau să se gândească la faptul că făceau totuși un bine. Îl ajutau pe acel copil. Mă întreb însă dacă a da note care nu țin vreo secunda cont de realitate înseamnă a ajuta un copil? Oare ce înțelegea el din asta? Oare ce înţelegeau colegii lui din asta? Și aș mai vrea să ştiu dacă oamenii sunt conștienți de faptul că ADHD nu echivalează cu lipsa de inteligenţă şi un copil cu ADHD poate, foarte bine, să ia nota 10?

Contrar aşteptărilor, facultatea nu pregăteşte profesorii pentru astfel de situaţii. Eu am căutat ceva informaţii despre ADHD pe internet, dar nu am găsit mare lucru. Pentru că eram destul de pasionată de ce făceam şi, pentru că încercam să fac lucrurile – timid totuşi – puţin altfel, l-am privit în ochi pe copil. Şi nu am mai uitat vreodată privirea lui şi a înţeles că acolo chiar e un copil. La fel de copil ca toţi ceilalţi. Un copil minunat!

Din motive total inexplicabile, nu mi-a fost suficient un an în învăţământ şi-am mai continuat o perioadă. Şi am cunoscut o mulţime de alţi copii, printre care unul care a ameninţat că se aruncă de la fereastră, în timp ce colegii lui erau acolo, în clasă. Despre acesta mi s-a spus doar că are probleme mai mari, nu ştiu exact care erau.Noroc că nu s-a întâmplat incidentul la ora mea. Un altul a luat un scaun (din acela de lemn, cu picioare de metal, în mărime naturală), l-a ridicat sus de tot şi l-a aruncat în mijlocul casei, printre bănci. Noroc că ceilalţi elevi îl cunoşteau bine şi s-au ferit înainte, căci eu nu fusesem avertizată că are probleme copilul, probabil pentru că, oficial, acesta nu avea vreo problemă medicală. Prin urmare, nu era necesar să îi dea note de trecere – doar asta părea că contează.

A mai fost acea situaţie în care, încredibil de mândră de mine, m-am dus la diriginta unei anumite clase, în care era un “copil problemă”, de data aceasta, tot fără vreo afecţiune medicală. Reuşisem să îl atrag pe acest elev şi să îl implic în desfăşurarea lecţiei. Copilul citise şi el un text, la fel ca toţi ceilalţi, şi apoi se implicase într-o dezbatere, moment în care mi-am dat seama că putea să se descurce la fel de bine ca oricare altul. Am apucat să spun doar că am reuşit să-l atrag, căci doamna dirigintă mi-a retezat scurt vorba spunându-mi „Lasă-l pe ăla că nu merită nimic. Să-i dai 4! Îl lăsăm corigent!”

Am mai avut şi-o clasă ce părea toată formată din “copii problemă” care, exceptând acele ore ale profesorilor consacraţi în şcoală, cărora le ştiau bine de frică, îşi făceau simţită prezenţa până la etajul 2, deşi era sala de clasă situată la parter. După vreo trei ore de coşmar, am reuşit să găseasc o cale de a mă înţelege cu ei. Învăţasem însă, din trecut, să păstrez aceste succese pentru mine şi elevii mei şi să nu mă mai laud aiurea. Astfel, am rezistat cu stoicism atunci când am fost chestionata în legătură cu notele prea bune pe care acești elevi le aveau la disciplina predată de mine.

Întâmplările astea încă dor şi aproape că îmi pare rău pentru mine, deşi mai rău îmi pare pentru acei elevi. Mă bucur însă că am avut oportunitatea să trăiesc și întâmplări ce m-au ajutat să înclin balanța şi în partea cealaltă. Cu toate astea, nu se schimbă gravitatea faptelor. Cand lucrezi cu fiinte umane, doar tragice pot să fie astfel de cazuri.

Realitatea e că profesorii sunt puţin spre deloc pregătiţi pentru astfel de situaţii, iar abordarea generală în cazul copiilor care au o problemă (formulare care mi se pare mult mai corectă, comparativ cu cea de “copil-problemă”) este, de cele mai multe ori, greşită. Exemplele de mai sus nu sunt singulare şi aş scrie mult prea mult, dacă aş continua lista. Însă, în toate cele pe care le pot oferi eu, abordarea e axată ori pe ignorarare/tolerare şi / sau pedeapsă, ori pe ameninţări care nu se pun în practică şi favorizare a elevilor .

Sper că există şi excepţii. Probabil există. Mi-aş dori mult să le descopăr. Până atunci vă spun părerea mea, despre cum ar putea să fie abordate corect astfel de situaţii:

– Cred că tuturor copiilor ar trebui să li se ofere şansa la o viaţă normală.

– Cred că fiecare copil este unic şi şcoala ar trebuie să se adapteze nevoilor individuale ale fiecărui copil.

– Cred că atunci când avem un copil cu o anumită afecţiune medicală, a îi oferi şansa la o viaţă normală nu înseamnă nici a îl favoriza în raport cu altii şi nici a ne comporta cu el la fel cum ne comportăm cu ceilalţi elevi (în sensul de a ignora afectiunea de care suferă ), iar asta nu înseamnă discriminare. Fiecare copil e diferit, indiferent că are, sau nu, o problemă de sănătate, sau doar de comportament. Prin urmare, un copil cu un deficit de atenţie, de exemplu, are nevoie de suport în a îşi depăşi această problemă, are nevoie de atenţie specială în procesul de învăţare, de susţinere şi acceptare şi nu de note de trecere. El are nevoie de o evaluare corectă. Altfel, nu va avea niciun motiv să își dorească să evolueze. Dacă profesorul sau părintele înţeleg prin şansa de a avea o viaţă normală obţinerea unei diplome de absolvire, indiferent de mijloace, acest lucru este puternic în defavoarea copilului.

– În cadrul cursurilor ce au ca scop pregătirea cadrelor didactice nu se acordă atenţie acestor aspecte. Ideal ar fi să se acorde. Independent de asta, în şcolile în care există copii ce au nevoie de atenţie specială (indiferent că e vorba, sau nu de o afecţiune medicală) e necesar să se facă şedinţe periodice care să aibă ca scop atât pregătirea cadrelor didactice, cât şi elaborarea unui plan menit să ajute copilul respectiv.

– Nu există copii răi. Copiii care au un comportament problematic, dar nu au fost diagnosticaţi de către un medic, nu ar trebui marginalizaţi şi trataţi ca nişte mici infractori. Sunt sigură că nu sunt fericiţi şi că fiecare are drama lui, încă ascunsă ochilor lumii. Unii poate chiar au o afecţiune medicală, dar nu au avut şansa de a merge la un medic. Alţii, poate, sunt loviţi, abuzaţi sexual, sau neglijaţi. Niciodată un copil nu se comportă urât pentru că simte plăcere atunci când face rău unui alt copil sau unui adult. Şi dacă totuşi credeţi cumva că asta se întâmplă, chiar şi atunci, sau mai ales atunci, are nevoie mare de ajutor şi nu ar trebui pedepsit şi marginalizat.

– Exista situații în care „copilul problema” este de fapt supradotat. Două articole interesante pe această temă aici şi aici.

– Nu în ultimul rand, exista acele situații în care copilul este perfect normal și defect e sistemul după care funcționează clasa sau școala. O şcoală în care copiilor li se cere să stea sfinți în bancă și să scrie mecanic lectia predată de profesor, s-ar putea să aibă mulți copii declarați ca și “copii problemă “, când de fapt aceştia se comportă normal și cerințele profesorilor sunt absurde.

Mi-aş dori să putem privi cu toţii dincolo de comportamentul problematic al unui copil şi să înţelegem că, cel mai probabil, copilul respectiv are nevoie de ajutor real. Poate chiar are o problemă medicală, sau poate are altfel de probleme, în mediul în care trăieşte. Unii copii ascund adevărate traume groaznice, de la bătăi şi jigniri până la abuzuri sexuale, sau de alt fel. Alţii sunt neglijaţi, sau, pur şi simplu, au nevoie de mai multe dovezi de iubire. Oricum ar fi, notele prestabilite şi absolvirea, sau nu a clasei, pe baza unor criterii ce nu au legătură cu realitate, n-au cum să-i ajute. Din contră, le vor face mai mult rău!

https://pixabay.com/ro/fat%C4%83-biracial-african%C4%83-negru-563719/

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close