„Doamna, ai un foc?”

dead-trees-947331_1920Mie nu-mi place centrul Bucureştiului. Dincolo de partea aceea de suprafaţă, în care tronează magazinele mari şi clădirile înalte şi sclipitoare şi dincolo de Centrul Vechi, plin de terase şi câteva locuri mai deosebite, se ascunde, mi se pare mie, o altă lume, nu chiar plăcută. Străduţe înguste şi întortocheate, în care peisajul te face să te gândeşti la orice, mai puţin la centrul unei capitale europene.

Îmi amintesc cum, la un moment dat, după ce luasem examenul de titularizare, am pornit în căutarea şcolilor, pe care era musai să le văd, înainte de a le alege oficial. Am mers atunci să vizităm o şcoală din centru. Pe hartă arăta bine. Era la maxim 10 minute de metrou şi destul de aproape de o stradă mare, foarte circulată. Pe strada aceea mare erau blocuri înalte şi printre ele câte un gang prin care ajungeai în spatele lor. Totul părea perfect, până când am ajuns în spatele blocurilor frumoase.

Acolo era altă lume. Plin de graffiti, tomberoane din acelea vechi şi gunoaie peste tot. Un aer închis şi sufocant şi un drum care dintr- o dată devenea prea lung pentru a fi parcurs seara, pe întuneric. N-am ales şcoala, am ales o alta, la 2 minute de mijloacele de transport în comun.

De aceasta din urmă mi-am adus aminte zilele trecute, când m-am rătăcit uşor pe străduţele aproape pustii ale capitalei. Eram într-o zonă în care nu mai fusesem şi mă bazam pe GPS, care fix atunci a început să aibă probleme şi în scurt timp mi-am dat seama că nu ştiu unde mă aflu.

În timp ce vorbeam cu soţul meu la telefon,  un grup de copii a trecut pe lângă mine- un băiat şi două fetiţe; nu mi-am dat seama exact ce vârstă aveau, dar cred că erau maxim în clasa a VI-a. S-au apropiat de mine şi una din fete mi-a zis: „Dă-mi doamna şi mie un foc!”. I-am spus că n-am şi am grăbit pasul, căci numai de asta n-aveam nevoie atunci. Copiii însă, au mai mers câţiva paşi după mine, spunându-mi să le dau lor jucăria aia de o aveam în mână.

Nu erau cerşetori, erau îmbrăcaţi normal şi, mai ales, erau copii. Copii care fumau şi n-aveau niciun fel de respect pentru ce-i din jur şi, cel mai probabil, nimeni de acasă nu se întraba pe unde umblă ei. Copii care n-aveau niciun reper în viaţă.

Poate nu vi se pare mare lucru, dar mie, întâlnirea asta  mi-a amintit de şcoala aceea pe care am ales-o atunci şi pe care am încercat, pe cât posibil, să o uit. Bănuisem, încă de la început că nu va fi uşor nici acolo, dar cum mă mai confruntasem cu clase cu copii provocatori, mă gândeam că mai rău decât cunoscusem deja nu se poate.

Greşit! Mereu e loc de mai rău, căci aici nu erau 1-2 clase cu probleme, cum sunt mai peste tot. Întreaga şcoală era o problemă.

Tind să cred că mai bine de 50% dintre elevi veneau la cursuri doar pentru că poliţia le ameninţa părinţii, sau pentru că aceştia din urmă erau „motivaţi” cu bursele sociale. Nu cred că era, în toată şcoala aceea, macar şi un singur elev care să ştie să scrie şi să citească corect, iar eu vorbesc aici de elevi de clasele V-VIII.

În şcoala aceasta femeia de serviciu se descurca mai bine ca unii profesori în a se impune în faţa elevilor. Totul era trist şi întunecat şi  aveam senzaţia că, în loc să se încerce educarea copiilor aici, adulţii şi şcoala se transformaseră şi deveniseră la fel ca cei pe care se presupune că ar fi trebuit să îi educe. Cam ca atunci când, în loc să vorbim corect cu bebeluşul şi să-l învăţăm noi pe el să vorbească, începem să folosim cuvintele în forma greşită în care le rosteşte acesta. Doar că de la o anumită vârstă nu mai e la fel de drăguţ şi amuzant să faci asta.

Scopul personalului din şcoală era să ţină copiii acolo, pentru că fără copii n-avea cum să existe o şcoală. Să-i ţină acolo, prin presiune sau stimulente materiale, prin forţă şi ţipete, în niciun caz încercând o altă cale.  Gratiile de la geamuri şi uşi erau mult mai vizibile aici. Deşi ele există în multe clădiri şi scopul lor e siguranţa, aici parcă făceau şcoala să semene cu o adevărată închisoare.

Pe copiii de aici trebuia să îi învăţ eu tot felul de termeni istorici complicaţi, termeni pe care ei nu reuşeau să îi citească, darămite să-i înţeleagă. Dar asta era programa şi în sistemul nostru de învăţământ nu contează ce ştie sau ce nevoie are elevul. Contează dosarul stufos pe care-l arăţi la inspecţie şi în care sunt tot felul de documnete, fără nicio bază în realitate.

Am reuşit să stăpânesc cât de cât clasele V-VII, în sensul că am redus timpul de ţipat la doar primele minute din oră şi-apoi în clasă era linişte, mi se auzea vocea şi uneori elevii chiar erau atenţi la mine.. La clasa a VIII-a era însă o altă poveste. Am încercat toate strategiile cunoscute de mine, dar mi-au spus din start că le cunosc deja şi sunt plictisiţi de ele. Nu-i interesează.

Erau puţini în clasă, nu-mi amintesc câţi, şi aproximativ jumătate erau liniştiţi şi trişti, fără ca asta să însemne că erau atenţi la oră. Cealaltă jumătate era la un nivel ce-mi depăşea puterea de înţelegere, puternic instigată de un băiat care era liderul şi-al cărui cuvânt valora mult mai mult ca al meu, în faţa lor. Mi-am dat seama că celorlalţi le era frică de el şi mi-am dat seama că dacă reuşeam să-l câştig pe el, aş fi putut cumva ajunge şi la ceilalţi. Numai că acest copil, repetent deja de câteva ori, era aproape adult, căci mai avea puţin şi împlinea 18 ani. Îmi spunea doamna şi-mi vorbea cu dumneavoastră. Altfel, se comporta ca şi cum n-ar fi fost nicio diferenţă între noi doi şi ca şi cum eram şi eu unul din colegii pe care trebuia să-i domine.

În cancelarie, care era în majoritatea timpului aproape goală, mă întrebau unii profesori mai vechi cum e. Le spuneam că mă descurc cu celelalte clase, dar la a VIII-a nu reuşesc să găsesc nicio cale. Când auzeau de a VIII-a, de cele mai multe ori discuţia se încheia brusc.  Uneori  însă, mi se spunea că pe acei elevi trebuie doar să-i ţin în clasă şi să am grijă să nu se lovească. Mie mi se părea ireal. Mă întrebam: Oare de asta m-am făcut profesoară? Ca să fiu paznic la o clasă de elevi? Plus că nu prea eram deloc sigură pe calităţile mele ca paznic.

M-am hotărât să-mi dau demisia atunci când, în timp ce eu eram cu spatele la clasă, pentru a scrie ceva pe tablă, elevul cu pricina, enervat de un alt coleg a luat un scaun şi l-a trântit în mijlocul clasei. Cum doamna director a spus încă de la început că nu reuşesc să mă înţeleg cu ei pentru că nu-s eu o profesoară bună şi nu ştiu să mă impun – lucru pe care l-aş fi crezut în urmă cu vreun an, când eram mai nesigură pe mine, dar nu atunci şi nu după tot ce aflasem de la ceilalţi profesori – am simţit că nu e de mine acolo. Ştiam clar că dacă se întâmplă ceva în neregulă la oră totul e responsabilitatea mea. Pe mine situaţia mă depăşea şi nimeni nu ştia sau nu voia să-mi ofere un sprijin pentru a evolua. N-a fost însă  nimic ieşit din comun că mi-am dat eu demisia. Oamenii erau obişnuiţi. Inspectorul m-a întrebat de ce, mai mult din curtoazie şi când i-am spus, fără să intru în detalii, a zâmbit şi atât.Pentru că nimeni nu e interesat de astfel de situaţii!

M-am învinovăţit o vreme că n-am ştiut ce să fac bun atunci şi că n-am făcut o reclamaţie oficială. Nu ştiu însă ce aş fi rezolvat. Poate mai rău făceam, deoarece nu suntem pregătiţi să luăm măsuri în astfel de cazuri. La noi, autorităţile nu reuşesc să ofere o viaţă mai bună unui copil care are nevoie de ajutor şi pe care nu-l găseşte nici în familie, nici în şcoală.

Refuz însă să cred că într-adevăr nu se poate face nimic în aceste cazuri. Dar ca să facem ceva trebui mai întâi să deschidem ochii şi să-i vedem pe aceşti copii. Şi să nu uităm că sunt copii.

În acelaşi timp,  directorul, care e de fapt managerul şcolii, are o putere foarte mare dar, din nefericire, în astfel de funcţii nu ajung mereu cei mai buni. Un lider bun poate să aducă schimbarea.

Nu în ultimul rând, cred că elevii pot fi ţinuţi şi altfel, decât cu forţa, în şcoală şi cred  într-un sistem centrat pe elev, în care să nu fii obligat să bifezi ceva standard într- condică, ci să faci ceva real cu elevii tăi, pe măsura nevoilor lor. Dacă, spre exemplu, în loc să vorbim pentru pereţi lucruri pe care copiii aceia oricum nu le înţelegeau, am fi încercat cu toţii  să-i învăţăm macar să scrie şi să citească, chiar dacă erau în clasa a VI-a sau a VIII-a,  probabil tot ar fi fost ceva. Aşa, în urma noastră rămân doar vieţi distruse şi copii fără copilărie. Ei sunt o parte din adulţii de mâine.

https://pixabay.com/ro/arborilor-mor%C8%9Bi-uscat-pustiu-mort-947331/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close