Poveste cu tâlc

20180505_103857.jpg

Am primit un inel! După aproape doi ani în care am petrecut zilnic mult – prea – mult timp împreună şi cu ocazia împlinirii a zece ani de la căsătorie, ne-am gândit – eu şi soţul meu – să marcăm cumva momentul acesta. Un inel a părut potrivit, doar că eu nu port inele, cu excepţia verighetei şi a inelului de logodnă, cu care am reuşit să mă obişnuiesc în aşa fel că nu le dau niciodată jos.

Acesta din urmă – inelul de logodnă – a trecut prin multe. Mai întâi, la scurt timp după ce l-am primit am observat că de fapt îmi e puţin lărguţ şi atunci când ţin mâinile în apă – era să-l pierd la mare – îmi cade. Pentru că avea o mulţime de pietricele am găsit greu o persoană dispusă să-l modifice. Într-un final am reuşit, dar în sscut timp i-a căzut o pietricică – cel mai probabil, din cauza modificării. Din lipsă de bijutier atunci şi de teamă să nu o pierd, am lipit-o cu Picătura. Inelul e din aur, probabil nu a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, dar cert e că piatra aia se ţine bine şi azi şi au trecut mulţi ani de atunci. Ceea ce mă face să cred că, dacă aş fi mai cunoscută, , probabil aş putea face o reclamă bună de tot la Picătura.

Concluzia e că era cam distrus inelul, dar pentru că avea valoare sentimentală mare, nu doream să renunţ la el. Până în acest prezent, când am decis împreună să-l punem la păstrare într-o cutiuţă şi eu să primesc un inel nou.

Zis şi făcut, numai că după ce l-am pus pe deget pe cel nou şi strălucitor, mi-am dat seama că verigheta mea s-a făcut tare urâtă. Cum nu am dat-o jos aproape niciodată, avea o mulţime de zgârieturi şi nu mai era aşa strălucitoare.  Înainte nu observasem asta, dar acum, inelul cel nou îi scotea în evidenţă toate defectele

Cum să îmi schimb verigheta nu era deloc o opţiune, mi-am amintit că pe lume există bijutieri. Care nu doar fac bijuterii, le şi recondiţionează. Astfel, după zece minute de şlefuit, verigheta mea arăta ca nouă şi era clar că locul ei e pe degetul meu, alături de noul inel. Atât de frumoase sunt împreună, că le  admir încontinuu şi mă simt ca proaspăt căsătorită!

În cazul în care vă întrebaţi care-i morala poveştii, cel mai probabil, am vrut să marchez cumva momentul pe blog. Totuşi, dacă privim în profunzime e mai mult de atât. Uneori, ne obişnuim atât de tare cu ce avem că nu-i mai simţim valoare sau semnificaţia şi încetăm să îi mai acordăm atenţie. Poate ar trebui să-mi duc mai des verigheta la bijutier şi să-mi dau astfel  seama că nu şi-a pierdut strălucirea, din contră. Sau poate ar trebui să o mai pun uneori pe raft, măcar în timp ce gătesc.  Şi nu doar pe ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close