Teoria grişului cu lapte

telefon 2017 355

Când era băieţelul meu mic şi el era singurul meu copil, cred că eram ceva ce se numeşte mama perfectă. Departe de a fi fericită în profunzime, aproape tot ce făceam, făceam bine sau foarte bine. Cum reuşeam, încă nu îmi explic, mai ales că mai bine de jumătate din acea perioadă a fost plină de evnimente grele, sau chiar tragice.

Totuşi, mă jucam zilnic cu copilul şi zilnic îl făceam să râdă;  ieşeam la plimbare de două ori pe zi, indiferent de vreme;  găteam  pentru acasă, dar  şi pentru soţul meu care lua mâncare la pachet pentru că regimul alimentar nu-i permitea să cumpere mâncare gata preparată; copilul meu mânca doar mâncare sănătoasă şi respectam cu sfinţenie cele cinci mese pe zi. Mai mult, mă trezeam de 2-3 ori pe noapte pentru că aşa se trezea el, iar trezirea finală era la 5 dimineaţa  când începea o zi plină de un băieţel super energic, care, gravidă fiind mă mobiliza să urc patru etaje pe scări, în loc să folosesc liftul, şi să joc fotbal în parc, preţ de minim o oră. Să nu vă imaginaţi vreo secundă că era uşor doar pentru că era mic, căci copilaşul, care de la 1 an nu a mai folosit căruţ şi nici în braţe nu s-a cerut pentru că îi plăcea la nebunie să meargă pe jos, alerga extrem de tare. Atât de tare că, deşi slabă şi cu o buritcă nu foarte mare, abia ţineam pasul cu el.

Mai mult, deşi mă îmbrăcam mai mult casual spre sport – ca să pot alerga mai bine; altfel, profesoară fiind înainte, aterizasem în tenişi direct de pe tocuri – şi fardatul în profunzime nu-l mai practicasem de când am trecut printr-o operaţie la un ochi, aveam mai mereu unghiile date cu ojă – între noi fie vorba, îmi cumpăram câte o ojă pe săpămână – şi foloseam cel puţin un cc cream şi ruj, zilnic, chiar dacă cea mai mare distracţie a zilei era groapa cu nisip, care, cel mai probabil, servea şi ca litieră pentru animalele fără adăpost.

După o astfel de zi nebună, în casa care strălucea de curăţenia – mai puţin bucătăria unde nu reuşeam să ţin pasul cu copilul – în fiecare seară ne aşezam într-un tablou de familie perfect, în care micuţul privea fascniat în paginile pline de comori ale unei cărţi şi asculta cu entuziasm povestea ce-o descopeream împreună.

Nu conta că erau zile în care mă dureau capul sau spatele, zile în care îmi venea să urlu de durere căci nu ştiam dacă copilul meu va mai avea tată, sau zile în care picam de somn pentru că dormisem doar trei ore. Pe toate cele de mai sus şi multe altele, le făceam mereu bine, fără excepţie.

Cu toate astea, deşi conştientă fiind că mă descurc cel puţin onorabil – expresia mămică perfectă îmi vine privind retrospectiv – printre atâtea probleme, multe reale, altele doar exagerate, aveam un mare of  şi nu glumesc, iar acesta era grişul cu lapte.

Cum spuneam, copilul mânca foarte sănătos şi, prin urmare, am folosit puţin spre deloc semipreparate pentru bebeluşi. Asta înseamnă că atunci când am introdus cerealele i-am oferit cereale în stare pură, începând cu orez şi terminând cu unele din cele mai ciudate despre care nici nu-mi mai amintesc cum se numeau. Nu m-am atins deloc de punguţele cu cereale instant, speciale pentru bebeluşi.

Numai că programul nostru, pe care nu-l făcusem eu, ci doar îl acceptasem şi asta nu nu fără greutate, nu-mi permitea să fac tot ce vreau. Ca o paranteză, cel mai greu mi-a fost să accept trezirea la 5, în condiţiile în care nu sunt deloc o persoană matinală şi ,chiar şi acum, după 4 ani în care n-am zăbovit nici măcar o dată în pat după ora 7 dimineaţa, nu m-am resemnat şi încă mai sper că o să vină şi acel moment.

Programul ăsta acceptat de mine presupunea şi ca atunci când ne întoarcem din parc, după amiaza, copilul să ia o gustare. Cum Tudor şi mâncarea aveau, pe vremea aia o relaţie foarte puternică, trebuia să pregătesc masa în doi timpi şi trei mişcări, cu el pe lângă mine căci, în cazul în care n-am precizat încă, nici la tv nu ne uitam, cu foarte mici excepţii.

Ca o mamă care se respectă, mă documentasem mult şi aflasem că multe mămici oferă griş cu lapte copiilor la gustarea de după amiază.  Preţ de vreun an am încercat în zadar să descopăr cum naiba aş putea ajunge acasă şi prepara un griş cu lapte pe care să i-l servesc băieţelului meu în mai puţin de 10 minute, în care trebuia să ne şi spălăm pe mâini şi să ne schimbăm hainele. Grişul cu lapte nu putea fi preparat înainte şi lăsat la răcit, pentru că odată răcit de tot, consistenţa i se schimbă, iar preparat pe loc, ar fi fost prea fierbinte şi imposibil de mâncat aşa de repede.

Nu au contat în perioada asta toate felurile de mâncare pe care le puteam pregăti în aşa fel încât să le mănânce atunci. Nu conta nici faptul că, cel puţin teoretic, în weekend, când mai ieşea la plimbare cu tatăl său, puteam să îl aştept cu grişul gata preparat. Nu conta nici faptul că grişul e uneori  blamat că are gluten, faptul că n-ar fi fost indicat să mănânce zilnic griş, sau faptul că el era perfect sănătos chiar şi fără această cereală în meniu. Eu îmi doream să descopăr secretul preparării unui griş cu lapte care să fie şi gata de servit,  în aroximativ 5 minute

Evident că nu l-am descoperit, dar toată treaba asta mi-a revenit acum în minte şi mi se pare un exemplu bun pentru ce vreau să spun de fapt.

Ei bine, acum sunt din nou singură – fără un alt adult –  în majoritatea timpului, doar că de data asta nu am unul, ci doi copii mici. Vineri, prima zi, a fost din nou o zi perfectă. Când soţul meu a ajuns seara târziu acasă, toate erau la locul lor, chiar mai aranjate ca în alte zile, mai uşoare.  Totul strălucea de curăţenie, copiii erau mulţumiţi şi liniştiţi,  hrăniţi, îmbăiaţi şi cu povestea citită, iar mâncarea aştepta frumos aşezată în frigider.

Aparent, totul e la fel şi eu încă am super puteri care mă ajută să fac într-o zi cât alţii în zece. În estenţă însă, e o diferenţă majoră.

De fapt, ziua a fost extrem de grea şi urâtă pentru mine, deşi copiii au fost incredibil de cooperanţi şi nu doar că n-au făcut nicio criză de plâns, m-au ascultat întru totul şi nu m-au deranjat în niciun fel. Numai că eu eram foarte tristă. Atât de tristă că înainte de prânz, când am încercat să număr orele ce mai erau până seara şi mi-am dat seama că sunt prea multe şi că am şanse mari să înnebunesc dacă nu fac ceva, am spus asta cu voce tare. Copiilor, că pe altcineva n-aveam lângă mine. Cu riscul de a le trezi lor emoţii şi de a provoca vreo criză de plâns – căci dacă va amintiţi, lecţia clasică atunci când o persoană dragă copilului dispare din peisaj e să îi distragem atenţia şi să-l ţinem ocupat, în niciun caz să îi amintim de ea –  am spus tare „mi-e dor de tati şi sunt tristă!” Rezultatul? Peste aşteptările mele.

După asta parcă m-am simţit eliberată şi ziua a fost altfel. Cu aspiratorul am dat pentru că m-am jucat împreună cu Tudor vreo 30 de minute cu un perforator şi casa era plină de mici cerculeţe albe de hârtie. A fost bucuria lui să le strângem. Maşina de rufe am băgat-o pentru că lor le place să pună mâna pe capsulele de detergent – asta e din seria nu încercaţi singuri acasă; capsulele alea nu-s pentru joacă;  iar mâncare am făcut pentru că mi-era foame.  N-am reuşit însă să termin supa cu găluşte la timp şi unul din copii a mâncat la prânz un borcănel cu mâncare pentru bebeluşi. Fără ca asta să mă deranjeze în vreun fel. Au mâncat amândoi supă la cină.

Concluzia e că nu-mi mai pasă de grişul cu lapte. Ba chiar, cred că a venit vremea să mă relaxez, deşi circumstanţele par în multe feluri, numai generatoare de relaxare nu. Tot ce am făcut vineri am făcut pentru că aşa am simţit cu toţii şi nu pentru că era ziua de curăţenie sau de gătit, iar acesta eu un detaliu nesemnificativ. Mai mult, în loc să încerc în zadar să îmi înăbuşesc sentimentele şi apoi să îmi întreb copiii ce au de sunt aşa plângăcioşi fix când eu am o zi proastă, le-am acceptat şi chiar le-am spus cu voce tare. Rezultatul a fost că eu m-am simţit mult mai bine, iar copiii n-au fost plângăcioşi, dimpotrivă. Au înţeles că mami are o zi mai grea, fără ca asta să aibă legătură cu ei şi şi-au văzut mai departe de ale lor. Cel mai probabil le-am dat şi un exemplu bun de manageriere a emoţiilor şi au înţeles şi că e normal ca şi lor să le fie dor de tati şi că tati se va întoarce.

Toate astea nu mă fac să radiez de fericire. De fapt, sunt încă destul de tristă în acest moment, dar ce ştiu clar e că e perfect normal să mă simt aşa. Ştiu că dacă îmi acord timp şi am răbdare, în scurt timp o să fiu bine şi totul se va aşeza frumos. Ceea ce nu s-ar întâmpla, dacă mi-aş fi propus ca din ziua 1 să le fac pe toate bine, să fiu toată zen şi să râd în hohote cu copiii. Acesta nu e normalul. Să râzi în hohote când sufletul te doare nu-i deloc bine. La fel cum nu e bine nici să suferi pentru că nu poţi atinge un obiectiv imposibil de atins. Când pare că ai totul, dar te supără ceva în genul grişului cu lapte, problema e alta şi n-are nicio legătură cu grişul. Pentru că am înţeles asta mă bucur, într-adevăr.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close