Plătim pentru ceva ce ar trebui să fie normal. Grădiniţa de stat vs. Grădiniţă privată

children-817365_1920Mi-am înscris copilul la o grădiniţă de stat, dorindu-mi din tot sufletul să fie ok. Pentru noi, ar fi fost ideal, deoarece această grădiniţă, cu o curte uriaşă, pe care o puteai uşor confunda cu un parc, era la două minute de casă.

Înscrierea propriu-zisă a fost clasică. La fel l-am înscris şi acum doi ani, dar n-a intrat pe motiv că era prea mic şi nu erau suficiente locuri disponibile. Atunci am spus că am dori să o cunoaştem pe doamna educatoare înainte, dar doamna secretară a ridicat din umeri şi a spus: „…nu ştiu…nu cred… vorbiţi cu doamna directoare atunci…”.

Din momentul în care şcolile şi-au deschis oficial activitatea (nu cursurile), am vizitat această grădiniţă aproape zilnic. Am purtat discuţii – destul de interesante, dar departe de obiectivul nostru –  cu paznicul şi cu femeia de serviciu. În penultima zi, am reuşit să vorbim cu doamna administrator. De doamnele educatoare nici măcar nu s-a pus problema. Grupele şi numele doamnelor educatoare s-au afişat abia pe 7.09.2018, adică în ultima zi lucrătoare de dinaintea începerii cursurilor. Niciuna nu a fost de găsit, pânăpe 10.09 – pentru cei care nu ştiu, cadrele didactice încep activitatea înaintea copiilor, în prima zi lucrătoare a lunii septembrie.

La toate întrebările pe care le-am avut, doamna administrator ne-a spus să discutăm cu doamna educatoare. Ne-a mai spus şi că luni – ziua începerii cursurilor –  ne vom strânge cu toţii în curtea şcolii şi vom avea o mini şedinţă şi atunci vom afla tot ce e nevoie. Nu prea înțelegeam eu cum se va putea asta cu toți copiii mici pe lângă noi, dar am zis ca dânsele știu mai bine.

Când am ajuns luni la grădiniţă, curtea şcolii era pustie, dar din interior deja se auzeau urlete. Urlete ale copiilor care credeau că sunt abandonaţi acolo.

Am lăsat fişa medicală doamnei asistente, care ne-a întrebat la ce grupă suntem şi ne-a spus să descălţăm copilul şi să mergem la etaj. La etaj, am reuşit, într-un final, să identificăm sala. Am intrat şi înăuntru era deja un copil care plângea tare. O tânără drăguţă stătea în picioare, lângă catedră. Am salutat-o. Tânăra mi-a răspuns încet la salut şi apoi, fără să se uite măcar la Tudor, ne-a întrebat cum îl cheamă. I-am spus şi i-a scris numele pe un bileţel, pe care l-a lipit pe bluza lui, în timp ce eu îi spuneam lui Tudor, cu voce tare, că ea e doamna educatoare – era singurul adult pe care-l observasem în cameră. În tot acest timp, ea nu a zis nimic. După ce copilul, care era foarte vesel şi încântat de faptul că merge la grădiniţă, a plecat să exploreze jucăriile, am întrebat-o pe doamna cum se procedează cu adaptarea. Mi-a spus să vorbesc cu doamna educatoare. (!) Aceasta era într-un colţ al camerei împreună cu un copil care plângea. Am aşteptat până a devenit disponibilă şi am încercat să vorbesc cu dânsa, dar efectiv privea prin mine. Am rugat-o să mă sune, dacă plânge copilul meu. A zis că toţi copiii plâng şi e normal. Când am insistat, a zis că mă sună, dar aşa cum mi-am dat seama la prânz, nici măcar nu reţinuse care era copilul meu. Nu m-a întrebat nimeni nimic despre el, nu a vorbit nimeni nimic cu el, cât am fost acolo. Au zis doar să plec. La prânz,  i-am sugerat doamnei educatoare că poate reuşim, în zilele următoare, să găsim un moment ca să vorbim mai mult – nu sunt absurdă, copiii sunt prioritari, dar comunicarea părinte-educator e foarte importantă şi ea, cel puţin din punctul meu de vedere. A spus că nu crede.

Atunci, la prânz, copiii, plângeau la fel ca dimineaţa, doar că nu chiar atât de tare.  De fapt, nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva zâmbind, fie el copil, sau adult. Copilul meu a  zis că nu i-a plăcut deloc şi în ziua următoare cu greu l-am convins să rămână. Nu plângea, dar a zăbovit mai mult în braţele mele şi a zis că rămâne atunci când e el pregătit. O doamnă îngrijitoare a venit să mă „ajute” şi i-a spus: „Hai că ştii că dacă eşti cuminte şi nu plângi – copilul nu plângea – mama se întoarce să te ia acasă. Acum, mama se duce la muncă să facă bani.” Ca fapt divers, mama lui Tudor – adică eu – nu merge la muncă să facă bani, ci stă acasă împreună cu surioara lui mai mică şi tot mama lui Tudor îl iubeşte pe Tudor şi când plânge.

În a treia zi, copilul a refuzat să mai meargă şi şi-a menţinut acest refuz şi în a patra zi, doar că atunci era deja bolnav şi nu s-a mai pus problema de a mai încerca. Între timp avusesem şi câteva discuţii, în care îmi povestise ce anume nu i-a plăcut lui la grădi – de fapt nu i-a plăcut nimic, dar mi-a dat şi exemple – iar eu, la rândul meu, aveam lista mea cu lucruri care nu erau ok pentru mine. Lipsa unor informaţii complete şi a unei alte perspective m-au pus în situaţia în care nu am găsit niciun argument valid pentru a încerca să îl conving să mai meargă măcar o dată.

În aceste condiţii, ieri am fost, împreună cu Tudor, în vizită la o grădiniţă privată. Ne-a întâmpinat managerul grădiniţei, o doamnă tare drăguţă, care după ce m-a salutat pe mine, l-a salutat pe Tudor. Şi nu oricum, ci aplecându-se, la nivelul lui.

După ce am făcut cunoştinţă, doamna a mers împreună cu noi şi ne-a prezentat toate spaţiile grădiniţei, începând cu cele exterioare şi terminând cu baia şi sala de mese. Mai mult, a deschis uşa la toate grupele şi i-am salutat pe copii. Dacă Tudor nu ar fi fost răcit, ar fi avut voie să intre şi înăuntru, în grupa în care urma să fie introdus ulterior. Ce m-a frapat însă a fost liniştea. În spatele fiecărei uşi descopeream doar copii care zâmbeau, alături de doamne educatoare la fel de zâmbitoare.

Nu mi-a vorbit despre grădiniţă şi despre ce vor face acolo. Ne-a vorbit, adresându-i-se mereu şi lui Tudor, despre grădiniţă şi despre cât de frumos e acolo şi ce lucruri minunate vor face împreună. Despre cum se vor juca şi se vor plimba,  despre serbări şi activităţi şi  jocuri. Mereu zâmbind, mereu privind copilul în ochi .

Când a venit vorba de adaptare, mi-a spus că înţelege că unii părinţi nu pot, dar că dânsa recomandă, atunci când se poate, o adaptare treptată. În prima zi, dacă e nevoie, am voie să stau cu el în clasă, şi, pentru o adaptare optimă, ne-a propus să stea la început mai puţin (o oră sau cât rezistă el şi să creştem timpul treptat).  Mai mult, dacă dorim, putem veni într-o seară, după plecarea copiilor, pentru ca el să exploreze în linişte sala.

Mie mi se părea ireal ce trăiesc. A spus că pe primul loc e confortul copilului şi ca el să vină cu drag la grădiniţă.

M-a întrebat despre Tudor şi l-a întrebat şi pe el despre el. Apoi, m-a întrebat cum a acceptat-o pe surioara lui, dacă se joacă împreună cu ea şi cum se înţeleg în general. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că îi face şi o evaluare mai subtilă, punându-i diverse întrebări. Pe scurt, femeia aceasta era interesată să îmi cunoască copilul.

Ba chiar, la final, pe lângă contract, am primit o fişă care conţinea alte întrebări despre Tudor: jucării şi activităţi preferate, o descriere a lui, făcută de noi.

Mi-a mai spus că grădiniţa susţine o comunicare permanentă între părinte şi educator şi că există un grup de whatsapp al părinţilor. Doamna educatoare îmi va trimite poze şi pot să o întreb orice pe aceasta, oricând. Dacă atunci când iau copilul este prea aglomerat, sau dânsa este ocupata cu alţi copii, o pot suna fără probleme, în decursul aceleiaşi zile.

Am plecat de acolo copleşită şi tristă. Tristă pentru că eram copleşită şi n-ar fi trebuit.Pentru că această femeie nu a făcut nimic anormal, din contră. Acesta ar trebuie să fie normalul. Practic, ea mi-a prezentat grădiniţa, a încercat să îl cunoască pe copil şi să îi prezinte lui grădiniţa, într-un mod atractiv. Lucru pe care orice cadru didactic, sau director de grădiniţă ar trebui să îl facă. Mai mult, mi-a oferit mie, bazele necesare pentru a construi o relaţie bazată pe încredere. Încredere pe care să i-o transmit şi copilului.

Întreb acum: De ce la privat se poate şi la stat nu? Pentru că sunt salariile mici? Pentru că la stat sunt mai mulţi copii? Faptul că sunt mai mulţi copii în grupă le împiedică pe doamnele educatoare să  discute cu părinţii înainte, să ceară fişe cu date despre copil (măcar şi doar ca să evite să-i spună acestuia lucruri care nu sunt adevărate, dar mai ales pentru a îl cunoaşte mai bine) şi să permită o adaptare treptată?

Eu nu cred. Salariile mici şi numărul mare de copii dintr-o clasă pot fi scuze pentru multe lucruri, mai puţin pentru cele expuse mai sus. Voi dezvolta cu altă ocazie. Acum aş lungi prea mult articolul.

Altfel, ţin să precizez că încă sunt convinsă că exisă grădiniţe de stat în care e frumos şi copiii merg cu drag şi în care există comunicare între cadrele didactice şi părinţi – prin urmare, nu generalizez. Totuşi, s-ar putea ca aceste grădiniţe minunate să fie în minoritate.

Eu nu înţeleg cum se poate pretinde că e normal şi sănătos ca un copil să rămână cu persoane total necunoscute, brusc, fără să le fi văzut vreodată. Desigur că uneori e necesar şi desigur că uneori copiii plâng şi dacă totul e perfect. Contează însă  felul în care abordăm acest plâns.

La fel, nu înţeleg cum i se poate pretinde unui părinte să îşi lase copilul cu încredere, unei persoane pe care a cunoscut-o în urmă cu 5 minute, care nu e disponibilă pentru a discuta şi care nu salută copilul. Se poate însă să am eu cerinţe prea mari…

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/copii-fra%C5%A3ii-fratele-sora-dragoste-817365/

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close