Încredere

adorable baby blur boy
Fotografie de Aleksandr Balandin pe Pexels.com

Se vorbeşte atât de mult despre legătura dintre mamă şi copil şi despre cât de puternică este ea. Ce mi se pare însă trist e că discutăm despre asta mai degrabă într-un context negativ decât în unul pozitiv. De exemplu, eu n-am auzit niciodată, nici cu referire la mine, nici cu referire la alte mame exprimări de genul „ uite ce liniştit doarme bebeluşul acela pentru că îi transmite mama lui starea ei pozitivă”, sau „ uite ce repede s-a adaptat copilul acela la grădiniţă, pentru că i-a transmis mama lui încredere şi starea ei pozitivă”sau „uite cum acel copilaş nu plânge când i se recoltează sânge pentru analize pentru că i-a transmis mama lui emoţii pozitive”. De obicei, în astfel de cazuri, am auzit cel mult un „ ce mamă norocoasă că are un copil aşa cuminte/ înţelegător/ liniştit”.

În schimb, când vine vorba de un copil care nu doarme, plânge la grădi, sau la analize, se găseşte de fiecare dată cineva să îi spună mamei să se relaxeze, că ea îi transmite starea negativă. Nu zic că n-ar fi aşa, pentru că, la rândul meu, cred în legătura puternică dintre mamă şi copil şi în comunicarea dincolo de cuvinte care există între cei doi. Totuşi, cred şi că există un echilibru şi copilul este şi el o fiinţă individuală care are şi propriile emoţii, independent de cele ale mamei. La fel, cred şi că felul în care este scoasă în evidenţă acestă legătură, într-un context negativ, nu face bine nimănui, din contră, putând aduce sau trezi sentimente de vinovăţie în interiorul mamei, care vor creşte agitaţia aceasteia şi, implicit, pe a copilului.

Dacă un alt adult chiar este convins de faptul că starea mamei este cea care determină agitaţia/ supărarea copilului atunci înseamnă că admite că mama este la rândul ei agitată/ supărată/ tristă/ deprimată etc. Prin urmare, ar putea să facă ceva pentru a o ajuta pe mamă şi în felul acesta şi pe copil. Făcând-o să se simtă vinovată – pentru că atunci când îi spui mamei că este agitat copilul din cauza ei, practic îi spui că ea îi face rău copilului – doar va înrăutăţi situaţia.

În prima zi de grădiniţă a copilului, tot ce mi-am dorit a fost certitudinea faptului că dacă va avea nevoie de mine, voi fi chemată. În momentul în care am rugat-o pe doamna educatoare să mă sune, în caz de ceva, mi-a zis să am grijă să nu-i transmit starea mea copilului. Unui copil care venise vesel şi acceptase vesel să rămână acolo. N-am prea înţeles asta, dar presupun că dacă copilul ar fi început să plângă ar fi fost din cauză că i-am transmis eu vreo stare. Faptul că era vesel n-avea nicio legătură cu mine.

Cert e că n-am obţinut ce mi-am dorit. Doamna educatoare nu mi-a transmis niciun strop de încredere, din contră.

În acest context apar toţi aceia care spun că nu mama începe grădiniţa, ci copilul. Prin urmare mama trebuie să lase copilul să se desprindă şi atât.

Total de acord cu desprinderea, dar pentru mamă contează cum e la grădiniţă. Contează mult şi pe bună dreptate.

Preţ de câteva zile am crezut că am eu o problemă gândind astfel, dar nu-i deloc aşa. Pentru a lăsa copilul să se desprindă şi pentru a îi transmite încredere cu privire la orice, mama trebuie să aibă încredere şi să fie convinsă că ia decizia cea mai bună. Pentru ca mama să aibă încredere într-un alt adult în grija căruia  urmează să îşi lase copilul, acel adult nu trebuie doar să fie. E nevoie să facă şi el ceva. Dau exemple privind grădiniţa, dar ce spun eu aici se aplică şi cu privire la medici, asistente, bone etc.

Citind descrierea unei grădiniţe care îmi place foarte mult, dar care, din păcate, e prea departe de casa mea, m-a frapat fix asta – accentul pus pe părinte. Pentru că da, aşa cum spuneam, rolul părintelui e foarte important, dar nu poţi să îi pretinzi, pur şi simplu, unui părinte să aibă încredere. Relaţia părinte – grădininiţă/educator e o relaţie care trebuie construită pe baza solide, consolidată mereu şi în care comunicarea e vitală.

Nu ştiu cum au fost exact percepute celelalte articole ale mele. Repet însă că nu cred nici că în toate grădiniţele din sistemul de stat e totul rău, nică că în toate cele private e totul bine. La fel, nici nu cred că plânsul la grădiniţă e ceva rău. Cred că e normal şi cred că important e felul în care acceptăm, sau nu, plânsul copilului.

Prin urmare, deşi am vorbit foarte frumos despre grădiniţa privată, comparativ cu cealaltă, nu m-am dus azi, în prima zi, cu cine ştie ce aşteptări nerealiste. Nici din partea grădiniţei, nici din partea copilului. Am mers pur şi simplu, împreună, să descoperim cum e acolo şi, în mod surprinzător – oare? –  băieţelul a zis că nu îi place. A stat foarte puţin în sală cu copiii şi a tot revenit la mine şi nu a vrut deloc să meargă la masă.

La fel a spus şi dincolo – că nu îi place – deci aparent, nu-i nicio diferenţă. Numai că e o diferenţă şi e chiar una mare. De fapt, nu doar una.

Mai întâi, e vorba de faptul că după o primă experienţă negativă în care avut nevoie de mine, n-am fost lângă el şi nici un alt adult nu a ştiut să fie,  acum îi e mai greu să se desprindă.

Apoi, independent de acea prima experienţă, o perioadă de adatare există oricum. E normal să fie greu la început. Chiar dacă e un greu presărat cu frumos. Atunci când l-am întrebat ce nu i-a plăcut, mi-a oferit drept răspuns „probleme” a căror rezolvare ştiu sigur eu că va veni în câteva zile. În partea cealaltă, răspunsurile la aceeaşi întrebare nu mi-au căzut bine deloc.

Nu în ultimul rând, cel mai important lucru e încrederea. Încrederea, care nu e oarbă, ba chiar e încă la început, dar creşte pe zi ce trece, pe când dincolo ajunsese de la zero, pe minus.

Azi, la o săptămână după ce am vizitat grădiniţa cea nouă, am stat din nou acolo, eu. Am stat acolo mai bine de o oră şi am cunoscut, împreună cu el, mediul în care îşi va petrece o bună parte din zi. Nu ştiu dacă e sau nu, cu adevărat, pe placul lui. Îşi va da seama singur, dar cred că are nevoie de timp. Ce ştiu însă e că vom merge şi mâine şi poimâine şi nu ne vom opri uşor. Pentru că azi am mai pus o cărămidă care a întărit această încredere şi pentru că ştiu că oamenii de acolo mă vor suna dacă are copilul meu nevoie de mine.  În plus, in seara asta am ştiut ce să-i spun frumos despre grădiniţă. Pentru că am văzut şi eu că e frumos, iar asta nu-i o formă de control , cum susţin mulţi oameni. Cred că e sănătos să îi spui copilului poveşti reale despre locul în care urmează să îşi petreacă timpul şi nu unele inventate, care pot să nu aibă corespondent în realitate.

Ce va fi mai departe vom vedea pe parcurs. Acesta a fost doar un articol despre încredere şi importanţa comunicării între părinte şi educator.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close