Drama fratelui mai mic

backlit blur boys brother

Am vrut să scriu un articol intitulat „Drama fratelui mai mare”. Îl voi scrie. De fapt voi scrie mai multe. În acest moment am vreo cinci începute.

M-am gândit însă că înainte de a explora ceva ce nu voi cunoaşte niciodată din perspectivă proprie, poate ar trebui să încep cu ce cunosc deja. Eu am fost sora mai mică.:)

Contrar unor aşteptări, care ar putea fi induse de formularea din titlu, n-am suferit în niciun fel pentru că am fost sora mai mică. Cel puţin aparent şi nu în sensul clasic al durerii, manifestată prin plânsete la momentul respectiv, datorate unor motive concrete. Am fost chiar foarte privilegiată, sau „răsfăţată” cum ar spune unii. Diferenţa de vârstă dintre mine şi sora mea e de 8 ani. Prea mare, zic eu. Cu părere de rău şi tristeţe în acest moment, mă întreb dacă noi ne-am jucat vreodată împreună când eram mici. Împreună, nu ea cu mine, ca un copil mai mare cu un copil mai mic.

De fapt, îmi amintesc cum povestea mama un anumit moment în care sora mea s-a supărat foarte tare. Pentru că mama mă proteja excesiv şi nu o lăsa să mă ia în braţe, pe motiv că m-ar putea scăpa.

Altfel, mama noastră mereu ne-a spus că ne iubeşte pe amândouă în mod egal, numai că una e ce spui şi ce simţi şi alta e ce transmiţi – după cum am învăţat eu într-o lecţie predată recent de copilul meu, dar despre care voi vorbi cu altă ocazie.

Ideea e că, independent de iubirea declarată a mamei mele,  am crescut într-o familie clasică în care se foloseau frecvent expresii de genul: „las-o că e mică”, „ai grijă de ea că e mai mică”, „ nu o lovi că e mică”, „nu şi-a dat seama că te loveşte, că e mică”, „ascultă de sora ta că ea e mai mare”, „ să faci tu acel lucru în locul ei, că ea e mai mică” „ uite ce bine face ea că e mai mare”. Pe scurt, orice făceam eu rău, era pentru că eram mai mică şi eram tratată cu indulgenţă. Dacă sora mea făcea ceva rău, era certată pentru că era mai mare. Dacă eu făceam ceva rău în timp ce eram în grija ei, era tot vina ei că nu a avut grijă de mine. Nu mai punem la socoteală că eram mereu mai în centrul atenţie, mai drăguţă, mai scumpă, mai, mai, mai. De ce? Pentru că eram mai mică. Adică, să fim serioşi, dacă pui o fată de 10 ani şi o fetiţă de 2 ani una lângă alta, în 90% din cazuri toată atenţia se îndreaptă spre cea mică. Pentru că e mai mică. Observ eu asta cu Tudor şi Maria şi sunt doar doi ani diferenţă între ei. Ea acaparează toată atenţia, ca un magnet.

Părinţii îşi imaginează în mod greşit că protejează şi ajută pe copilul mai mic procedând astfel.  Nu scriu acum despre cât de nedrept e pentru fratele mai mare – pentru că e, foarte nedrept – ci scriu despre cât de nociv poate să fie, de fapt, un astfel de comportament faţă de cel mic, care, aparent, are tot ce îşi doreşte.

Numai că nu are tot ce îşi doreşte ci are mult mai mult decât îşi doreşte şi, mai ales, decât are nevoie, iar asta nu îi duce niciun beneficiu. Din contră.

Mai întâi, copilul cel mic învaţă că el nu poate face nimic. Nu este lăsat pentru că e prea mic şi sunt alţii mai mari care să facă totul în locul lui. Prin urmare, este aproape deloc independent şi nu are încredere în forţele proprii. „Tu nu ştii să faci asta! Eşti mai mic!”. Doar că mereu va fi mai mic. Pentru simplul fapt că mereu va avea un frate mai mare.

Apoi, învaţă că mereu cei din jurul lui trebuie să facă lucruri pentru el şi că totul i se cuvine,  doar pentru că e mai mic. Mai rău e că vede în asta o dovadă de iubire şi îl doare atunci când nu se întâmplă astfel.  Percepe refuzul, sau chiar lipsa de iniţiativă a  celorlalţi – pentru că a fost învăţat că toţi ştiu ce are nevoie el, cu mult înainte de a exprima în cuvinte-  ca pe o lipsă a iubirii. Toată această atenţie exagerată şi inutilă conduce spre egocentrism.

În acelaşi timp, copiii au, în general, o foarte mare nevoie de dreptate, de corectitdine – am citit asta şi într-o carte, nu îmi amintesc în care. Dreptatea asta trebuie să fie de ambele părţi. Fratele mai mare este nedreptăţi atunci când este pedepsit pentru greşeala celui mic, sau, pur şi simplu, doar pentru că este mai mare. Tot nedreptate este însă şi faţă de cel mic. Atunci când greşim, în general, avem nevoie să simţim consecinţele greşelii făcute – nu mă refer la pedepse, ci la consecinţe naturale. Dacă altcineva suportă consecinţele, ba mai mult, este pedepsit, asta n-are cum să fie bine. Recunosc că mi-e greu să mă autoexplorez atât de mult încât să numesc clar ce alte lucruri rele se nasc de aici, dar unul din ele ar putea fi că, dacă, de exemplu, fratele mai mare refuză să-i facă pe plac celui mic, acesta se va duce imediat la mama plângând, ştiind că asta va aduce pedepsirea celui mai mare. Deci, răzbunare, sau manipulare.

Un astfel de comportament, va genera şi o relaţie plină de tensiune între fraţi. Ei nu vor fi prieteni, ci rivali, mereu în competiţe.

O altă consecinţă negativă, derivată direct din exprimări de genul „ ascultă de el/ea, că e mai mare” este aceea că, astfel copilul mai mic este învăţat să asculte de cei mai mari, în general. Exprimarea nu-i folosită doar cu referire la fratele cel mare, motiv pentru care voi face şi în legătură cu asta un articol separat. Ideea e însă că nu toţi cei mai mari sunt şi oameni buni şi nu toţi îl vor îndemna să facă lucruri bune. El însă îi va asculta.

Nu în ultimul rând, fratele mai mic creşte şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge în situaţia în care trebuie să se descurce singur. Pe cont propriu. Momentul respectiv poate fi chiar traumatizant, în funcţie de mai mulţi factori şi, indiferent de cum îl depăşeşte, consecinţele vor fi resimţite pe termen lung. Eu am aterizat dintr-un loc în care eram centrul universului în unul în care n-am mai fost nimic, pe când aveam vreo 12 ani. Cu cât eşti mai mare însă, cu atât e mai greu. Adultului îi va fi şi mai greu. Asta ar trebui să se întâmple la grădiniţă.

Concluzia mea este că un astfel de comportament faţă de copii are consecinţe negative şi faţă de copilul mai mic, , în primul rând pentru că îl privează de autonomie , dar şi pentru că e destul de dureros, deşi se manifestă altfel. Cel mare e foarte conştient de faptul că a fost nedreptăţit, cel mic nu prea are cum să fie conştient de faptul că a fost ceva în neregulă, mai ales dacă i se mai şi repetă că, „uite ce privilegiat eşti/ai fost”.  Doar simte, fără să-şi dea seama unde e problema. E multă confuzie aici.

Eu că ar trebui să ne comportăm cu copiii – în special cu fraţii –  în mod adecvat vârstei şi particularităţilor fiecăruia. Asta nu înseamnă să ne comportăm la fel cu amândoi – pentru că sunt diferiţi, chiar şi dacă sunt gemeni – ci să ne comportăm corect şi, mai ales, să dăm jos acei ochelari invizibili care fac fratele mai mic să pară şi mai mic şi fratele mai mare să pară şi mai mare, atunci când îi punem unul lângă altul. Copiii sunt toţi copii, indiferent de vârstă sau de fraţi şi au dreptul să primească la fel de multă iubire şi atenţie, fără ca acestea să fie cuantificate sau împărţite pe criteriul „mai mic/mai mare”.

Fotografie de Kat Jayne pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close