„Copiii sunt oglinda părinţilor”

broken heart love sad
Fotografie de burak kostak pe Pexels.com

Eram azi, în parc. Copiii se jucau liniştiţi în nisip, când, printre toate sunetele specifice unui loc de joacă, am auzit o voce furioasă, de copil: „Termină-te imediat, că dacă nu, te bat de nu te vezi!”. Vocea era a unei fetiţe. Nu ştiu exact ce vârstă avea, dar cred că era în clasa a IV-a, maxim. Se adresa unui băieţel mai mic decât ea, care lovea ritmic un topogan cu o sabie din lemn. Fetiţa se afla la vreo trei metri de topogan, se juca cu o prietenă şi era foarte deranjată de zgomot. Eu eram la vreo patru metri distanţă şi nici nu sesizasem acel zgomot. Vocea ei însă a atras atenţia chiar şi copiilor mei.

Băieţelul nu s-a oprit şi atunci fetiţa s-a ridicat şi s-a apropiat într-un mod ameninţător de el şi i-a zis tare şi apăsat: „Dacă nu încetezi imediat, mă jur că vin la tine şi ţi le iau şi le arunc la gunoi!”. Copilul a amuţit, în timp ce fetiţa repeta aceste vorbe şi altele asemenea,  iar bunica ei, aşezată pe o bancă, începuse să o susţină, spunându-i băieţelului că o doare capul de la acel zgomot.

Copilul s-a oprit. Peste câteva minute, am auzit-o din nou pe fetiţă, rostind o replică la ceva ce spusese el. N-am înţeles  foarte bine, pentru că spre deosebire de ea, el vorbea normal, dar, în mare, băieţelul a spus că parcul e pentru toţi copiii. Ea ţipa, râzând: „ Auzi, vorbeşte cu noi. Şi e mai mic. Cum să ascultăm noi de unul mai mic?!”

Am privit cu tristeţe toată scena. Poate vi se par sau nu grave cuvintele. Cert e că tonul şi gesturile ameninţătoare, pe care eu nu le pot reproduce aici, făceau mai mult decât 1000 de cuvinte.

Eram sigură că fetiţa aceea a observat undeva un astfel de comportament şi acum doar copia ce a văzut. Păreau prea artificiale vorbele acestea, rostite de gura unui copil aşa mic.

Aceste presupuneri s-au adeverit peste câteva minute. Atunci când a plecat, împreună cu bunica ei, fetiţa i-a zis ceva acesteia. N-am înţeles ce, pentru că de data asta fetiţa era cea care vorbea încet. Replica bunicii, pe acelaşi ton poruncitor şi agresiv: „ Tu să taci!!”

Când am plecat acasă am observat-o şi pe mama băieţelului, în apărarea căruia nu intervenise nimeni. Stătea relaxată pe o bancă, destul de departe de locul de joacă. Am recunoscut-o după sabia care zăcea acum lângă ea, căci copilul încetase jocul acela.

Am avut câteva momente de cumpănă zilele astea, dar azi mi s-au confirmat mai multe idei şi sunt mai sigură ca niciodată că am ales calea cea bună, chiar dacă uneori mă mai abat de la ea. Adulţii trebuie să fie exemplu, nu să dea ordine. Dacă vrem ca un copil să nu ţipe şi să nu vorbească urât, e nevoie ca noi să nu ţipăm şi să nu vorbim urât cu el. Dacă vrem să fie ordonat, e nevoie ca noi să fim ordonaţi. Dacă vrem să citească, e nevoie ca noi să citim mai întâi. Dacă vrem ca un copil să fie drăguţ şi blând cu cei mai mici ca el, e nevoie ca noi să fim drăguţi şi blânzi cu el, care e mai mic decât noi. Copiii nu fac ce le spunem noi, fac ce facem noi şi învaţă foarte repede. Ei observă comportamentul nostru, bun sau rău, şi se transformă apoi într-o oglindă. O oglindă în care, dacă privim după ce ne-am şters bine ochii de ceaţa ce îi înconjoară, vom observa că ne reflectăm destul de bine. Uneori, prea bine.

Diferenţa e însă că la ei încă nu e vorba de răutate, ci de strigăte de ajutor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close