Bucurie şi răbdare

chocolate cupcake with white and red toppings
Fotografie de Jess Watters pe Pexels.com

Desigur că fericirea se găseşte în lucruri simple. Prin urmare, nu-i nimic nou în acest articol. Sau poate e…

Acum vreo 5 ani, printre hobby-urile mele se aflau și prăjiturile si ma descurcam bine de tot. Nu doar că le făceam delicioase, mai și arătau într-un mare fel. Atenția la detalii a fost mereu un atu al meu – și totodată un defect, pentru că mai mereu consideram că se poate şi mai bine – care mi-a folosit mult în acest domeniu.

Numai că lucrurile s-au schimbat drastic în momentul în care am rămas însărcinată pentru prima dată și sarcina a debutat cu grețuri de nu puteam nici măcar să mă gândesc la prăjituri, dar să le mai și fac. De unde să ştiu eu atunci că acela avea să fie doar începutul unei mari pauze.

Lucrurile s-au așezat într-un așa fel, că, după naştere,  99% din timp îl petreceam cu copilul şi nici n-aveam ajutor, cu excepţia unor pauze scurte de maxim 30 de minute, pe care preferam să le folosesc altfel.  Cine a decorat vreodată un tort – decorat la modul în care să arate ca la cofetărie – știe că e greu să faci asta bine, chiar și singur. Dacă mai ai și un bebeluș cu tine, care îți solicita atenția sau, mai rău, vrea să decoreze și el, devine aproape imposibil.  În plus, chiar și prepararea unei prăjituri poate sa fie o provocare: să  bați crema pe baie de abur până devine ca o smântână, să amesteci încet,  de sus în jos, cu grija să  nu strici bezeaua etc. E o provocare să faci asta cu un copil în cealaltă mână şi nici măcar nu merită efortul. Fiind o pasiune, se presupune că ar trebui să fie o experienţă plăcută şi revigorantă şi nu una la finalul căreia te trezeşti epuizată.

Astfel că, primul tort, după naşterea lui Tudor, a fost comandat la o cofetărie,  iar după ce l-am făcut pe al doilea acasă,  am zis că nu mai fac. Nu mi-au plăcut nici rezultatul, nici experienţa în sine. Totul a fost pe grabă, cu pauze şi prea mare agitaţie.

Nu m-am ținut de cuvânt pentru că, pâna pe la 3 ani, l-am ferit pe băieţel de zahar în exces și la doi ani i-am făcut tortul tot în casă. El s-a bucurat maxim pentru că a primit tort de ziua lui și mi-a umplut și mie sufletul cu bucuria lui. Altfel, eram destul de tristă pentru că tortul era departe de a fi în vreun fel deosebit – era deosebit deoarece era pentru copilul meu, dar nu despre asta e vorba acum – , mai ales dacă îl comparam cu ce reușeam sa fac înainte. La decor cel puţin, am improvizat în aşa fel, că nici n-am vrut să-i fac vreo poză în detaliu.

Toate astea pentru că, între timp, lucrurile se schimbaseră şi, în loc să se liniştească, viaţa mea devenise şi mai plină (apăruse şi Maria), dar şi mai complicată şi tristă, din motive care nu ţineau de copii.

Concluzia e că pot numără pe degete – şi îmi mai rămân – dăţile în care am făcut prajituri/tort -altele decât banalul chec – în ultimii 5 ani și de fiecare dată rezultatul a lăsat de dorit și ca gust și ca aspect. Desigur că nu-i mare lucru. Alții poate n-au făcut niciodată, doar că pentru mine era o activitate plăcută, pe care mi-o doream și pentru care nu mai găseam timp și asta mă întrista.

Totul până sâmbătă când, nici eu nu știu exact de ce, am decis să încerc din nou și asta în condițiile în care provocarea era și mai mare. Băiețelul mic nu mai poate fi vrăjit cu un tort improvizat.  Își dorea unul care sa arate bine, cum a văzut el pe la cofetarii, sau la desene. Plus ca trebuia să fac nu unul, ci doua torturi, pentru ca cei doi copiii sunt născuți la o zi diferență și era nevoie să iasă amândouă bine.

Astfel că m-am apucat de treabă atunci când copiii au ieşit la plimbare cu soţul meu.  În timpul primei plimbări am făcut blatul, în timpul celei de-a doua crema și montajul și, ultima dată decorul. Nu știu exact ce s-a schimbat, sau ce a contat mai tare. Poate faptul că sunt copiii deja suficient de mari încât să nu mai fie nevoie să fiu eu peste tot cu ei. Sau poate e faptul că am învăţat să aştept. În alte dăţi, încercam să le fac pe toate în timpul unei singure plimbări, mă grăbeam şi nu-mi ieşeau. Acum am acceptat că, oricât de absurd ar suna, va dura mai bine de o zi până când torturile vor fi gata şi mi-am organizat bine fiecare etapă. Blatul a ieșit perfect – la modul perfect și asta fără să folosesc niciun fel de aditiv, iar gustul final a fost minunat. La decor aș mai fi putut lucra – ca de obicei -, dar a ieșit mai mult decât decent – conform standardelor trecute – și, într-un final, torturile au fost pur și simplu frumose.

Ideea e că scopul acestui articol nu e să mă laud eu că am făcut două torturi frumoase şi bune, ci că am făcut două torturi după aproape perfecte, după 5 ani de pauză și câteva tentative nereușite.

Morala e că unele lucruri nu se uită niciodată și, dacă ai răbdare si nu renunti, până la urmă vei reuşi. Copiii cresc, evenimentele urâte trec şi ele – sau înveţi să le accepţi – și niciodată nu e prea târziu.  Pentru nimic. Trebuie doar să aștepți momentul potrivit, sau să le faci în ritmul tău, adaptat la situaţia în care te aflii, chiar dacă e diferit de al altor oameni.

Ştiu că poate părea banală povestea mea, dar experienţa m-a bucurat tare, iar rezultatul ei a adus  zâmbete şi pe chipul copiilor.  Fericirea stă în lucruri simple, dar e important să nu trecem prea repede prin ele pentru că riscăm să nu o vedem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close