Moş Nicolae

flatlay photography of gift and baubles
Fotografie de George Dolgikh pe Pexels.com

„A fost odată ca niciodată, într-un sătuc uitat de lume, o familie foarte săracă. Atât de săracă,  încât  cele trei fete, mama şi tatăl lor abia aveau ce să mănânce şi cu greu îşi duceau viaţa în căsuţa ce devenise prea mică pentru ei.

Deşi nu le era uşor, surorile învăţaseră de mici să se bucure împreună de cele mai simple lucruri. Îşi făcuseră păpuşi din paie cu care se jucau iarna, în casă, iar vara se jucau lângă pârâul ce trecea pe lângă sat. Apoi, când au mai crescut, învăţaseră să coasă frumos hainele lor zdrenţuite şi să le îngrijească bine, spălându-le în apa limpede a aceluiaşi pârâu. Atunci,  îşi aminteau cu drag cum se jucau când erau mici şi râsetele lor cristaline răsunau din nou, în tot ţinutul.

Într-una din acele zile, trei tineri frumoşi au trecut pe lângă ele. Veselia şi frumuseţea fetelor i-au atras atât de tare, că au oprit trăsura în care se aflau şi şi-au dorit să le cunoască. Pe măsură ce vorbeau, între cei trei tineri şi fete se lega o prietenie din ce în ce mai puternică. În scurt timp, şi-au dat seama că se îndrăgostiseră şi fiecare dintre tineri şi-ar fi dorit să se căsătorească cu câte una din cele trei surori. Numai că, în loc să se bucure, s-au întristat cu toţii, în timp ce au plecat spre casele lor. Asta pentru că, în vremea aceea, altele erau regulile şi săracii n-aveau voie să se amestece cu bogaţii, oricât de tare s-ar fi iubit. Astfel, surorile nici nu puteau visa că s-ar putea căsători vreodată cu tinerii pe care îi iubeau. Din contră, când iarna a venit, părinţii, din ce în ce mai săraci, au stabilit să le vândă pe fete unor oameni răi şi urâţi, în schimbul a câţiva bănuţi cu care să mai trăiască o vreme.

În seara în care au aflat vestea, fetele au adormit târziu, plângând şi ţinându-se în braţe, sub pătura ruptă care abia dacă mai ţinea de cald. În timp ce dormeau însă, o minune s-a întâmplat, căci primii fulgi de nea au început să cadă din cer, în timp ce un cal alb, pe care stătea un bătrân cu barba la fel de albă, s-a apropiat de casa lor.  Părea un vrăjitor venit dintr-o altă lume, cu mersul lui uşor, abia simţit, care n-ar fi trezit nici măcar o muscă, dar pe cele trei fete.

Cu paşi uşori, bătrânul şi calul său se opriră lângă casă şi primul luă trei saci, ce păreau foarte grei, şi îi aruncă cu putere în fereastra închisă, în spatele căreia se zăreau cele trei fete adormite. În zgomotul de geamuri sparte, bătrânul şi calul lui alb se făcură nevăzuţi, ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo. Fulgii de nea le acoperiră repede urmele paşilor şi atinseră în treacăt şi feţele uimite ale fetelor, cărora nu le venea să creadă ce vedeau. Cei trei saci aterizaseră pe cizmele lor rupte, dar curate, ce stăteau frumos aşezate lângă sobă. În cădere, sacii se desfăcuseră şi încărcătura lor preţioasă căzuse, făcând ca încălţămintea fetelor să fie plină, chiar acoperită, de galbeni mari, din aur curat. Fetele plângeau de bucurie, căci erau salvate. Aceşti galbeni  erau acum zestrea mult dorită, de care aveau nevoie pentru a se căsători cu tinerii pe care îi iubeau.

În timp ce ele se bucurau, bătrânul cel cu barbă albă ajungea la casa lui mare, căci el era un om bogat. Unul care cunoştea bine povestea celor trei fete. Se bucurase adesea să le vadă vesele, frumoase şi curate, în timp ce trecea şi el cu trăsura lui pe lângă pârâu. Când însă veselia fetelor a încetat, bătrânului i-a fost tare milă de ele şi nu a putut sta fără să facă nimic. Pentru că era însă un om singuratic, căruia nu-i plăcea să stea între oameni, ci să-i privească din depărtare, se hotărâ să le ajute fără să se facă cunoscut şi aşa ajunse să arunce sacii cu galbeni pe fereastra lor. Galbeni care salvară viaţa celor trei fete şi le aduseră bucurie în suflete. O bucurie care se răspândi în tot satul  şi în sufletul salvatorului lor.

De fapt, bucuria fetelor îi aduse atât de multă căldură în suflet bătrânului, că acesta decise că nu mai putea trăi altfel, decât înconjurat mereu de această căldură. Astfel, în anul următor, în aceeaşi noapte de 5 spre 6 decembrie, bătrânul se urcă pe calul lui cel alb şi porni din nou la drum. De data asta nu spre casa celor trei fete, căci acestea erau de mult căsătorite cu tinerii pe care îi iubeau, ci spre casele altor tineri şi copii. Nu le aruncă pungi cu galbeni pe fereastră, ci deschise uşile caselor uşor, pe neseimţite, şi lăsă fiecăruia un cadou, ascuns în ghete sau cizme.

Căldura şi bucuria umplură din nou sufletul bătrânului singuratic, care repetă obiceiul acesta an după an, încercând mereu să ajungă la din ce în ce mai mulţi copii, căci veselia lor i se părea cel mai frumos lucru din lume. În scurt timp, copiii şi părinţii lor învăţară  să-şi lustruiască încălţămintea în aşteptarea Moşului misterios şi să îi lase acestuia, un pahar cu lapte şi o prăjitură, pentru a prinde puteri şi a ajunge în cât mai multe case. Alţi oameni îl luară drept exemplu şi îi deveniră ajutoare, ducând tradiţia mai departe.

Astfel, din vremea aceea a rămas obiceiul ca în ziua de 6 decembrie să îl sărbătorim pe bătrânul misterios şi cu suflet mare, pe nume Nicolae, dar şi să primim şi să oferim cadouri frumoase, în ghetele special pregătite pentru această ocazie.”

Mi-ar fi plăcut să găsesc o astfel de poveste într-o carte. Cu poze. Am cumpărat una, cu titlu promiţător. Am fost însă dezamăgită de conţinut. Poate la anul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close