„De ce mai plângi acum?! Gata, nu te mai doare!”

basket blur boy child
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Am scris articolul de mai jos acum mai multe luni, dar n-am considerat că e ok să-l public. Prea multă furie şi durere se ascundeau în spatele cuvintelor scrise. De obicei, nu public articole scrise în momente cu încărcătură emoţională mare; aştept o perioadă, până mi se limpezeşte mintea – chiar am un folder pe laptop care se numeşte „think twice” şi e plin de astfel de articole. 🙂

Nu ştiu dacă acum am sau nu mintea limpede – se prea poate să nu – , dar ştiu că noaptea trecută s-a întâmplat ceva care mi-a amintit de acest articol şi mi-am dat seama că gândesc la fel ca atunci şi am nevoie să spun asta „cu voce tare”.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Mă întreb, uneori, dacă scopul nostru în viaţă este doar acela de a evita durerea şi dacă viaţa noastră se rezumă doar la durere şi plăcere fizică. Răspunsul meu, pentru mine, e „nu”, dar iau în calcul o analiză a situaţiei, la modul cel mai serios. Pe principiul că, dacă sunt atât de mulţi care susţin asta, or ştii ei ceva. Îmi vine însă în minte povestea Hainele noi ale împăratului, din care fiecare înţelege exact ce vrea. Oare cum e mai bine?

Când merg cu copilul să i se ia sânge pentru analize, aud cum i se spune să nu plângă, „că nu îl doare, nu i se face nimic”. După ce l-a durut, fix aceeaşi persoană îl întreabă, vizibil deranjată „ De ce mai plângi acum?! Gata, nu te mai doare!”, prin această simplă exprimare, admiţând de fapt că ceva a durut totuşi. Sau, mai rău, i se spune acelaşi lucru, după ce, mai bine de zece minute a fost ţinut cu forţa de trei oameni pentru a i se scoate firele după o intervenţie chirurgicală. Chiar aşa. Ce motiv are copilul să mai plângă?! Cum de nu reuşeşte el să apese un buton magic şi să-şi oprească plânsul imediat după ce medicul şi-a terminat treaba?

Mie, înainte de o intervenţie chirurgicală, mi se spunea să nu mai fiu aşa speriată că nu voi simţi durere. Asta în timp ce vedeam reflectându-se, în oglinda de deasupra mea, bisturiul care îmi tăia cu precizie pielea. Şi nu simţeam nicio durere. Asta e adevărat. Dar doar de durere fizică avem dreptul să ne speriem?

Mă gândesc, uneori, că în cazul anumitor oameni, s-a produs aşa, un proces de dezumanizare. Oare, ei plâng vreodată?… Refuz să cred că niciunul dintre aceşti oameni nu varsă deloc lacrimi şi nu simte frică, tristeţe sau furie. Şi refuz să cred că, atunci când le simt, o fac doar din cauza faptului că trec printr-o durere fizică şi strict atunci. Refuz să cred că noi, oamenii suntem ghidaţi doar de ceea ce simţim fizic. Probabil pentru că sigur nu-i aşa. Oamenii nu sunt aşa. Nici măcar animalele.

În timp ce refuz şi mă revolt, nu pot să nu observ ipocrizia. Atunci când mi se spune mie să nu mai plâng, că îi transmit copilului starea mea, copil care, în momentul în care eu plângeam, era adormit artificial şi mă despărţeau de el cel puţin trei uşi. Pentru că, dacă sunt capabilă eu să transmit şi el să primească astfel de emoţii , la un nivel atât de profund, şi care nu au legătură nicio clipă cu durerea fizică, înseamnă că suntem capabili să ne pese şi de mai mult decât durere sau plăcere fizică. Dar nu, asta functionează doar când e vorba despre mine. Copilul plânge pentru că plâng eu – pe ascuns. Sigur că e imposibil să plângă pentru că o doamnă asistentă îi vorbeşte răstit, sau râde ironic atunci când întreb dacă foloseşte anestezic pentru scoaterea firelor. El are dreptul să plângă doar dacă îl doare ceva şi fix pe perioada durerii fizice şi, uneori, doar dacă durerea e foarte mare. Bineînţeles că pragul durerii este setat de altcineva şi nu de el. Doar ce ştie el? Faptul că e într-un loc necunoscut, înconjurat de oameni necunoscuţi, care se apropie de el cu tot felul de obiecte, care de care mai înfricoşatoare, în timp ce îi repetă că nu-i fac nimic, nu e motiv de plâns. Ar trebui să stea iniştit, eventual să zâmbească, pentru confortul celor din jur. Dar ce confort, din moment ce totul se rezumă la durere? De ce îi deranjează plânsul lui? Pe principiul predat de chiar aceşti oameni – dacă nu te doare, nu plângi – ar trebui să nu îi deranjeze deloc acest plâns. Doar nu îi doare plânsul lui? Sau?…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am scris toate astea pe când treceam printr-o serie de experenţe neplăcute, departe totuşi de fi de groază, comparativ cu alte poveşti de pe la noi.

Ce mi se pare însă şi mai grav, dincolo de atitudinea unora dintre medici şi asistente, e atitudinea părinţilor care îşi forţează, la propriu, copiii să stea ca sfinţii în prezenţa cadrelor medicale, să nu mişte, să nu scoată un sunet, să nu plângă, să nu râdă – da, copiii au nişte mecanisme de refacere incredibile; dacă ar fi lăsaţi, spitalele ar răsuna de râsetele lor, oricât de incredibil ar suna asta. E musai însă„ să facă linişte.”, cum spunea mama unui copil, pe care am cunoscut-o cândva. Să facă linişte, pentru că a început „vizita” de dimineaţă. Nu contează că medicul era chiar la vreo trei saloane distanţă şi că un copil bolnav găsise putere să râdă – semn că se simţea mai bine. Să facă linişte, să nu cumva să deranjeze pe doamna doctor. Pe bună dreptate sunt copiii îngroziţi de aceşti medici care sunt văzuţi, probabil, ca nişte fiinţe supranaturale, care nu suportă copiii – căci un copil vine la pachet cu râs şi plâns, iar râsul şi plânsul pare că sunt interzise. Ca o paranteză, acea doamnă doctor chiar nu era un astfel de medic. Doar mama o vedea aşa.

Altfel, am o mare problemă cu lipsa de empatie a unora dintre medici. Mi se pare că fac incredibil de mult rău cu atitudinea lor, uneori mai mare decât binele fizic pe care se presupune că-l aduc. Din astfel de motive, mie îmi e cel mai frică de spitale şi de medici. De spitale şi de medici, nu de boala în sine şi am făcut tot ce am putut să nu fie la fel şi pentru copiii mei. Sper să reuşesc în continuare, dar asta nu schimbă însă realitatea – va fi, din păcate, doar o excepţie.

Notă! Nu am acceptat/susţinut şi nu voi accepta niciodată generalizările. Vorbesc aici doar despre unele cadre medicale – din păcate mult prea multe. Am cunoscut însă şi multe persoane deosebite care practică această profesie cu drag şi dăruire şi chiar ajută. Acceptându-i tacit sau încurajându-i pe ceilalţi le facem rău şi lor – medicilor buni – , nu doar nouă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close