Două luni de mizerie

hermes-rivera-265412-unsplash.jpg

Acum doi ani, am petrecut vreo trei săptămâni din viața mea sunând o data la 2-3 zile la Primărie, în încercarea de a rezolva o problemă murdară.

Era prin februarie, dar nu mai ningea și zăpada se topise. În urma ei tot felul de gunoaie, de-a dreptul dezgustătoare, ieșiseră la iveală în tot spațiul verde din parcul de lângă blocul meu. Asta în condițiile în care după zăpadă ar trebui să apară ghioceii.

Tudor, pe atunci mult mai mic, voia să meargă pe pământ. Am observat asta și la Maria și, în general, la mai toți copiii mici. Fug cât se poate de trotuare și alte drumuri amenajate. Le plac pământul, apa, frunzele și zăpada și n-aş zice că asta e ceva rău. Când însă pământul e împăienjenit cu gunoaie, parcă nu mai e chiar așa de bine.

Înainte de a continua aș vrea să fac precizarea că locuiesc într-un cartier curat și frumos din București. Ba chiar, unele persoane au spus că e foarte curat. Mi-e și frică să mă gândesc cum e în altele.

Revenind, mizeria asta ieșea și mai tare în evidență prin contrast cu locul de joacă, aflat în mijlocul parcului, care aproape că strălucea de curățenie, măcar și doar în cele doua zile pe săptămână când era îngrijit.

Total nemulţumită de această situaţie, am încercat să o rezolv contactându-i telefonic pe cei care ar fi trebuit să ia măsuri.

După ce a încercat, la început, să mă vrăjească cu privire la faptul că vor trimite o echipă, când a văzut că nu mă mulţumesc cu vorbe goale şi tot revin la telefon, doamna de la celălalt capăt al firului mi-a spus clar că nu o să vină nimeni să cureţe spaţiile verzi, înainte de 1 martie. Motivul? De curăţarea celor două spaţii – locul de joacă şi spaţiul verde – se ocupă echipe/firme diferite. Contractul cu cei care urmau să cureţe spaţiile verzi începea la 1 martie. Până atunci, aveam să stăm înconjuraţi de gunoaie care, pe măsură ce vremea se încălzea, deveneau din ce în ce mai dezgustătoare.

Dacă nu-mi convenea situaţia, puteam încerca să solicit o audiere, numai că asta era cam dificil de pus în practică cu copilul după mine. Cealaltă alternativă era să curăţ eu şi îmi era la fel de greu, cu Tudor aşa mic.

Epuizată, într-un final am abandonat lupta şi-am numărat zilele până la 1 martie, dar mi-am amintit de ea azi. Pentru că soţul meu a fost în concediu, eu n-am mai ieşit cu copiii în parc zilele astea, astfel că ultima imagine din mintea mea era cea cu parcul înzăpezit. Când l-am văzut azi, fără vreun strop de zăpadă, dar cu gunoaie presărate din loc în loc, am avut un deja vu.

Acum, mai mult ca niciodată, chiar nu-mi e deloc uşor să-i contactez pe cei care ar trebui să rezolve problema.  Abia reuşesc şi aşa să fac faţă copiilor, dacă mai şi vorbesc la telefon e deja prea mult. Plus că sunt destul de sceptică cu privire la rezultatele unei eventual astfel de acţiuni.

Tot ce pot face e să sper că s-au schimbat lucrurile, sau, să mă rog să ningă cât mai mult,  deşi, cel mai probabil, voi înghiţi în sec de fiecare dată când Tudor şi Maria se vor întinde pe zăpada albă şi pufoasă, sub care eu ştiu că e un strat de gunoaie.

Altfel, doar gândul că ne aşteptă două luni de mizerie mă înfurie teribil. Soţul meu se distrează pe seama mea  şi îmi spune că oamenii nu fac curat iarna în spaţiile verzi pentru că nu sunt verzi. Mie mi-e greu să mai fac haz de necaz, pentru că, dacă lucrurile stau la fel ca acum doi ani – încă mai sper într-o minune – situaţia mi se pare la fel de absurdă ca atunci. La fel îmi par şi oamenii care curăţau locul de joacă/ strada, dar nu se atingeau de gunoiul aflat la un centimetru dincolo de linia ce delimita acest loc de spaţiul verde. Pe bună dreptate, poate, dar mie îmi e greu să accept astfel de lucruri.

Cât despre copii, sunt destul de măricei acum, cât să înţeleagă că nu putem merge pe acolo, dar tot îmi pare rău că asta e lumea în care trăiesc. Tudor mi-a propus să le strângem. Mie însă nu mi se pare ok. Noi mai făceam asta la plimbarea de după-amiază, când se întâmpla să fie dezastru la locul de joacă. Un dezastru făcut de copiii care ieşeau de la şcoală, mâncau în parc şi uitau să mai şi strângă în urma lor. Parcă însă e altceva când copilul meu ia o pungă goală de cipsuri, aruncată pe jos, şi-o duce la coş. Să strângă gunoaie vechi de mai multe zile mi se pare cam mult şi chiar periculos, cel puţin la cei doar doi ani ai Mariei. Copiii n-ar trebui sa aiba parte de asta.

Prin urmare, dacă nu avem norocul să se fi schimbat cumva politica de administrare şi îngrijire a parcurilor, ne aşteaptă două luni urâte. E bine însă că atunci când a nins prima oară iarna asta şi am ieşit cu copiii afară, extrem de entuziasmaţi, tot locul de joacă era deszăpezit. Tare dezamăgiţi au mai fost micuţii pentru că dacă voiam zăpadă trebuia să ieşim în stradă pe unde, chiar dacă stau într-un cartier liniştit, circulă totuşi maşini. Dar era zi de curăţenie la locul de joacă. Oamenii trebuiau să-şi facă treaba…

Photo by Hermes Rivera on Unsplash

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close