Ce-i aşa mare lucru să fii educator?

girls on desk looking at notebook
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Cu vreo doua zile înainte să înceapă băiețelul meu grădinița am descoperit, cu mare dezamăgire, că exista posibilitatea să aibă o educatoare necalificată  (adică fără studii în domeniul ei).

Aceasta nu a fost însă cea mai tristă parte. Trist a fost că, atunci când am îndrăznit să mă plâng de asta, am întâlnit în jurul meu prea mulți oameni care n-au văzut nicio problemă aici, ci doar pe mine prea pretențioasă. Totul pe principiul “ Ce-i așa mare lucru să fii educatoare?! Oricine poate face asta!” Până la urmă, vorbim de niște copiii mici care nu știu să scrie și să citească. Unii nu știu nici să vorbească bine, să mănânce, să se îmbrace, sau să se șteargă la fund. Ce mari studii iți trebuie ca să lucrezi cu ei?! E suficient să fii o persoana curată și calmă pentru că ideal ar fi să nu-i bați sau să tipi la ei – deși,  intre noi fie vorba, uneori trebuie să mai faci şi asta pentru că nu există nicio altă cale de a te înțelege cu așa ființe inferioare, cum sunt copiii.

Ulterior, după o schimbare de grădiniță și-o așezare nefericită a astrelor, mi-am retras temporar copilul de la grădiniță.

Numai că, ambițioasă fiind din fire și înțelegând totuși importanța grădiniței, m-am hotărât să fac tot ce pot ca să lucrez cu el acasă. Nu pretinzând vreo clipă că aș putea suplini grădinița, ci mergând pe ideea că orice aş reusi eu să fac, tot e mai bun decât nimic.

Am început astfel o lungă căutare de activități desfășurate în mod normal la grădiniță, pe care să le adaptez acasă. Până la urmă, am doi copii. Desigur că nu e ca și cum aș avea o grădiniță – deși, recunosc, uneori așa simt și nu în sensul bun – dar tot e ceva.

Dacă înainte eram foarte conștientă de complexitatea copiilor – și sper că toată lumea a înţeles că felul în care i-am descris mai sus se voia doar a fi ironic – și respectam cadrele didactice, pe măsură ce aprofundam aceasta experiență nouă, deveneam din ce în ce mai conștientă de o complexitate a educatorului la care nu mă gândisem niciodată astfel. Nici chiar eu, cea care susțineam că e musai ca un educator să aibă studii în domeniul în care profesează.

Acum nu mai cred doar asta. Acum cred că un educator este un fel de om „multifuncțional” care stie sau ar trebui să știe câte ceva din toate. Dar din toate, lucru care mie mi se pare incredibil de greu.

Un educator ar trebui să fie creativ, spontan și foarte stăpân pe propriile emoții.  Se știe că, în general, copiii au darul de-a te scoate din sărite, dar reuşesc să facă asta doar cu oamenii slabi şi nesiguri pe ei.

Un educator ar trebui să cunoască limba română la modul perfect, să vorbească perfect și să scrie foarte frumos. Altfel, nu are cum să îi înveţe pe copii ceva ce nu cunoaşte.

Un educator ar trebui să cunoască istorie și geografie și să aibă talent în  a le prezenta într-o formă atractivă și adaptată nivelului copiilor, din care să priceapă și ei ceva. Oricine poate merge în vizită la Muzeul Satului, de exemplu, dar nu oricine înțelege și altceva de aici, dincolo de aspectul neobişnuit al locuinţelor şi peisajul frumos.

Un educator ar trebui să aibă cunoștințe de muzică și nu mă refer aici la a știi să cânte Alunelu Alunelu… Muzica e complexă şi învăţarea prin muzică e una dintre cele mai benefice şi frumoase.

Un educator ar trebui să aibă talent la desen, dar şi abilităţi practice, pentru a concepe şi desfăşura tot felul de proiecte cu copilul. Să-i dai copilului o cutie cu acuarele şi o pensulă poate să fie distractiv, dar cu siguranţă nu e suficient.

Un educator ar trebui să fie respectuos, calm, curat şi ordonat şi atent la mediul înconjurător, pentru a îi putea învăţa pe copii despre protejarea mediului şi importanţa reciclării.

Un educator ar trebui să aibă cunoştinţe minime de fizică şi chimie pentru a le putea explica copiilor diversele fenomene din jurul lor.

Un educator ar trebui să aibă cunoştinţe de istoria religiilor, pentru a se putea adapta eventualei diversităţi religioase, sau pentru a îi putea învăţa pe copii despre toleranţă.

Un educator ar trebui să cunoască cel puţin o limbă străină chiar şi doar pentru propria lui dezvoltare.

Un educator ar trebui să ştie să citească frumos, să cunoască cât mai multe poveşti pentru copii şi să fie mereu la curent cu noutăţile.

Un educator ar trebui să aibă foarte multe cunoştinţe despre psihologia şi dezvoltarea copiilor – fizică şi psihică.

Un educator ar trebui să fie un foarte bun manager şi un model pentru elevii săi.

Un educator ar trebui să fie toate astea și multe altele pe care am uitat eu sa le scriu. Oricine poate să crească un copil, dar nu oricine poate să îl și educe. Până nu vom înceta să vedem copiii ca ființe inferioare cu nevoi minime care pot fi îndeplinite de oricine, procesul de educație va fi unul mediocru sau foarte prost. Am mai spus cândva…  Cei șapte ani de acasă nu se prea petrec doar  acasă. De fapt, între 2 și 7 ani, cei mai mulţi copii stau departe de părinţi de la ora 8 la ora 18, zilnic, de luni până vineri.

Gradiniţa nu e, sau nu ar trebui să fie un loc în care să ne lăsăm copiii pentru că n-avem ce face cu ei cât mergem la muncă. Creşa e un astfel de loc. Grădiniţa ar trebui să fie despre educaţie şi nu mă refer aici la a învăţa copilul să renunţe la scutece sau suzetă. Copiii noştrii sunt mai mult decât atât şi ar trebui să facem şi să cerem pentru ei mai mult.

Cât despre mine, mă descurc destul de greu în ce am început să fac – poate pentru că nu-s educatoare – , dar am început să văd asta ca pe o oportunitate. Am învăţat, sau mi-am reamintit, o mulţime de lucruri şi asta poate să fie doar un lucru bun.

Notă! Toate lucrurile de mai sus şi multe altele pe care nu mi le-am amintit acum nu sunt dorinţe ale mele, ci sunt lucruri pe care le-am descoperit în ultimele luni, încercând să fiu eu un fel de „educator” pentru copiii mei. Am descoperit, cu această ocazie, proiecte minunate făcut de educatori; lecţii şi activităţi complexe care au în spate foarte multă muncă, dar şi foarte multe cunoştinţe. Trebuia să scriu despre asta, chiar şi doar la modul general.

3 gânduri despre „Ce-i aşa mare lucru să fii educator?

  1. Se întâmplă ceva ce nu cred că voi înțelege: in ultimii ani adulții amână momentul în care să devină părinți pe motive că își doresc stabilitate profesională și financiară mai întâi. După ce le obtin și dau viața unei ființe, in minte mea, ar trebui sa se concentreze mai mult pe nevoile și educația fiicei sau fiului lor, dar nu se întâmpla așa. Se comporta cu un nivel de ignoranta greu de crezut… Mai întâi tu ca părinte ești responsabil de educația copilului tău, și apoi educatorul! Ideal ar fi sa existe o relație armonioasa între părinți și educator, sa comunice totul referitor la copil și fiecare dintre ei sa continue in mediul propriu educația începută de celălalt: părinții acasă și educatorul la grădiniță, toți de comun acord să învețe copilul aceleași maniere și cunoștințe. Nu e drept nici sa plasam Educatorului întreaga responsabilitate pentru educarea copilului. Nu ar fi corect nici ca educatorul in clasa sa învețe copilul sa vorbească frumos, civilizat și acasă sa audă doar țipete, sau sa mănânce frumos și acasă se scuipa semințele pe jos. (Poate am dat niște exemple extreme, dar sper sa se înțeleagă ideea pe care am încercat sa o transmit.)

    Apreciază

    1. Cooperarea, asumarea responsabilității de ambele părți și, mai ales,  punerea copilului pe primul loc sunt cheia. Dacă lucram în interesul copilului nu ne mai gândim dacă e corect sau nu pentru educator/părinte. În cazul extrem – deși atât de prezent în realitatea noastră – în care copilul provine dintr-un mediu defavorizat, un educator bun poate face diferența. În loc să intre intr-o polemica cu niște părinți care clar nu ar trebui sa fie părinți, sau sa îi răspundă copilului cu aceeași monedă poate încerca să ajute copilul și acest lucru sigur va conta. Pentru copil, căci pentru educator va fi epuizant. Nu prea se pune însă problema, căci la noi nu exista pregătire pentru așa ceva.
      Atunci când situația e invers părinții reacționează în cele mai diverse feluri sau deloc. La prima grădiniță a copilului meu cativa au ales sa plece, unii au rămas și încearcă, sau încercau să schimbe ceva, iar cei mai multi n-au făcut nimic. Nu știu nici eu care-i cauza pentru dezinteresul părinților, dar e clar un cerc vicios ale cărui victime sunt cei mici. Ei ajung apoi adulți și tot așa…

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close