Neputință

tornado on body of water during golden hour
Fotografie de Johannes Plenio pe Pexels.com

Neputința îmi pare cel mai greu de digerat pe lumea asta,  unde neputință nu înseamnă blocaj psihic – desi cu siguranță înseamnă și asta. Vorbesc însă despre neputința fizică. Atunci când un om nu poate controla sub nicio formă ce i se întâmplă fizic.

Îmi amintesc în sensul ăsta de o întâmplare de acum câțiva ani. Eram singură acasă și voiam să gătesc ceva cu vin, dar n-aveam niciun tirbușon. Pentru că n-am vrut să-mi rup mâinile în încercarea de a deschide sticla de vin și pentru că mă bucuram de niște vecini drăguți, care îmi sunt prieteni și azi, am hotărât să cer un tirbușon. Problema e însă că acești vecini erau oameni bătrâni. Doamna încă este bine, dar domnul era și mai bătrân și cu probleme mari de sănătate. În ziua aceea era doar el acasă și, ca un adevărat gentlemen, după ce i-am spus ce îmi doresc, mi-a cerut să-i aduc sticla de vin. Pentru că, știți, bărbații desfac sticlele de vin. Sau cel puțin le desfăceau. M-am blestemat în gând că n-am avut de lucru și în loc să-mi văd de treabă și să împing dopul înăuntrul sticlei, am cerut ajutor. Pentru că știam ce va urma. Pentru că știam că domnul cel bătrân s-ar putea să nu reușească să deschidă sticla, chiar și cu tirbușon. Nu știam însă cum să reacționez eu în așa o situație. Pentru că dintre toate, neputința mă doboară. Chiar și dacă doar o văd la altul.

M-am rugat în gând, evitând orice fel de contact vizual, să reușească, iar timpul care a trecut mi-a părut o eternitate. Într-un final, după ce s-a chinuit destul de mult, spre bucuria mea, a reușit. Am răsuflat ușurată, am zâmbit și-am mulțumit și am plecat de acolo cât de repede am putut.

Între timp, am căutat tot felul de soluții la problema asta. Acela a fost un caz fericit și ușor, comparativ cu altele și tot m-a afectat tare, astfel că se impune o rezolvare. Numai că n-ai cum să rezolvi neputința. Există, pur și simplu, momente în viață în care nu se poate. Oricât ar încerca, oricât ar lupta, uneori, un om nu poate să scape dintr-o situație (exemple: bătaie, viol, lagăre) sau să reușească ceva (să meargă, de exemplu, în condițiile unei boli grave). Tragedii se întâmplă și uneori tot ce putem face e să suportăm sau să privim și asta e cumva o dublă tragedie.

Pare însă că există totuși o scăpare și asta vine de pe planul psihic. Putem controla într-o măsură mai mică sau mai mare, sau deloc ceea ce ni se întâmplă. Putem însă controla felul in care reacționăm noi raportat la ce ni se întâmplă.

Dincolo de partea pur teoretică de aici, privesc, de exemplu, copiii. Ei depind în totalitate de noi și cu cât sunt mai mici cu atât au mai puține șanse de a supraviețui singuri. Au puțin spre deloc control asupra propriului corp. Desigur că pot să țipe și să se zbată, dar dacă un adult dorește ceva de la ei, fizic, nu-l pot învinge. La fel cum nu pot merge singuri o bună perioadă de timp. Totuși, încearcă. Încearcă și încearcă la infinit și, pe măsură ce cresc, reușesc să-și depășească neputințele, iar atunci când nu pot, acceptă asta. Spre exemplu, fetița mea mica e tare independentă. Mereu îmi spune că vrea să facă lucruri singură. Dacă nu o las, se enervează. Dacă o las, încercă de nenumărate ori și uneori reușește într-un mod în care nu m-aș fi așteptat. Alteori se oprește. Uneori plânge puțin – dar doar puțin – , după care îmi spune simplu să o ajut și faptul că o ajut nu o face mai puțin fericită. Atât timp cât fac asta după ce a încercat ea singură.

Cât despre situațiile în care altcineva le face rău – chiar și cu scopul de a le face bine – și ei nu pot controla asta, am observat că, dacă sunt lăsați, copiii își găsesc ancore și căi de vindecare. Spre exemplu, băiețelul meu care e foarte energic poate să stea liniștit mult timp, atunci când anumite condiții impun asta (cum ar fi la medic). Apoi însă, odată ajuns în mediul lui, își ia revanșa. Solicită la maxim, sfidează, atacă. Are nevoie să domine, la rândul lui, și îmi dau seama că asta e normal. La fel cum e normal și ca acei copii care sunt abuzați acasă să se comporte urât într-un mediu în care simt că pot deține controlul – agresează la rândul lor pe alții mai mici, sau deranjează orele la școală, unde – cel puțin teoretic – profesorul nu-i poate lovi/imobiliza așa cum o fac părinții. Numai că în acest din urmă caz nu vorbim deloc de cea mai sănătoasă variantă.

În condițiile astea, mi se pare că dacă le oferim copiilor cadrul potrivit în care să dețină și ei controlul îi putem ajuta să ajungă adulți care să managerieze mai bine neputința sau lipsa controlului. Pentru că astfel de situații există și apar în viața fiecăruia într-un fel sau altul și, așa cum spuneam, doar modul în care noi le acceptăm și le vedem face diferența.

Cât despre cei care sunt deja adulți, am auzit despre o carte bună care ar oferi sprijin în acest sens. Din motive pur subiective, eu nu-s încă pregătită să o citesc, dar cunosc câte ceva din teoriile autorului și rezonez cu ele. Pentru cei care nu-l știu, Viktor Frankl a fost un supraviețuitor al lagărelor naziste – deci a simțit din plin ce-i aceea neputință, sau lipsă de control. El a scris, printre altele, o carte cu titlul Omul în căutarea sensului vieții.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close